ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare:06 Iul. 2018
Autor: Al. Florin ȚENE, Președintele national al Ligii Scriitorilor Români
Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință
Publicat: 08. Iul. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Un anumit egoism al istoricilor literari şi de artă

Pentru început e bine să definim , conform Dicţionarului Limbii Române editat de Academia Română, ce înseamnă istoria (literaturii, artelor), aceasta este:  Ştiinţa care studiază dezvoltarea şi schimbările succesive într-un anumit domeniu: istoria literaturii ,istoria artelor.

Se cunoaşte faptul că istoria naţiunilor consemnează cu amănunţime victoriile, dar şi înfrângerile. Arheologia, o ramură a ştiinţei istoriei studiază şi consemnează  în amănunţime cea mai mică relicvă descoperită.Toate acestea fac parte din patrimoniu cultural şi istoric al umanităţii.O adevărată armată, de cercetători, nu-şi permite să treacă cu vederea cea mai mică înfrângere, cea mai mică victorie, un semn heroglific, o relicvă antropologică sau arheologică din lanţul nesfârşit al evoluţiei societăţii omeneşti. Patrimoniu ce face parte din istoria naţiunilor.Singurii care şterg cu buretele indiferenţei,al intoleranţei, pagini întregi din istoria artelor şi literaturii române sunt istoricii  artelor, dar mai ales criticii literari din spaţiul spiritual românesc.Francezii nu-şi permit să omită niciun autor, chiar dacă a scris şi publicat un singur vers, sau a pictat un singur tablou. Pe când la noi ştergem cu „buretele” o întreagă pleiadă de oameni de cultură.

“Istoriile” Literaturii Române,apărute până în prezent (impropriu denumite istorii), mă gândesc la încercările lui Titu Maioresc, E.Lovinescu, G.Călinescu, Cartojan, Al.Piru, Laurenţiu Ulici, Eugen Negrici, Marian Popa, Mircea Zaciu, Marian Papahagii, Aurel Sasu, sunt scrise cu prejudecăţi , eliminând din start sute de autori cu cărţi publicate şi prezenţi în presa culturală. Nicolea Manolescu, scria undeva că: O istorie care pune opera în paranteză(fie din unghiul procedurii,fie din unghiul receptării)nu-şi atinge în definitiv scopul care este acela de a fi o istorie a literaturii.

Aproape toate “istoriile” artelor, şi în special cele ale literaturii române, şi chiar, dicţionarele de profil, sunt concepute pe criterii partizane, (vezi:Istoria literaturii contemporane, de Alex. Ştefănescu),cuprinzând aceeiaşi autori care au scris în spiritul realismului socialist, omiţând cu bună ştiinţă autori de expresie română din diasporă şi chiar din ţară: (Radu Gyr, N.Crevedia, Nică Petre, Vizirescu, Aron Cotruş, Baciu).

S-a adoptat  eronat formula DICŢIONAR pentru lucrări istoriografice.Acestea sunt tot istorii de autori în ordine alfabetică.

Ce să mai vorbesc de dicţionarele:DICŢIONAR de literatură română contemporană, de Marian Popa, ediţia a doua, Editura Albatros, 1977, Dicţionarul artiştilor români contemporaani, de Octavian Barbosa, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976. Ceva mai complet  este Dicţionarul scriitorilor români de  Mircea Zaciu, Marian Papahagii şi Aurel Sasu, însă, şi acesta are multe omisiuni.

Am constatat în, aşa zise, dicţionare că sunt prezenţi, în totalitatea lor toţi scriitorii ,artiştii, care lucrau în sistem: adică erau redactori la reviste, ziare, edituri, salariaţi ai Consiliului Culturii, ai propagandei de partid, etc.Lipsesc cu desăvârşire scriitorii, artiştii, liberi profesionişti, sau cei care lucrau în alte domenii. Fapt ce mă face să afirm că erau cuprinşi în paginile lor scriitorii şi artiştii verificaţi de partid, chiar de securitate, şi că autorii  dicţionarelor acţionau la comandamentul partidului communist.

Mai complet se pare  este Dicţionarul literaturii române de Aurel Sasu, apărut în 2006.

Istoria literaturii este ştiinţa care studiază, consemnează toate operele scrise în acest domeniu şi autorii lor, dezvoltarea şi schimbările succesive .Aceasta nu se face pe sărite, după preferinţe, sau opţiuni politice. Istoria Literaturii trebuie să consemneze toţi autorii, răi sau buni , cu eşecurile şi victoriile lor. Dacă este altfel, nu este istorie, în cel mai bun caz o putem denumii extrase din istorie, sau compendiu. Istoria Literaturii Române nu se scrie după bunul plac al unuia sau altuia. Ea se scrie aşa cum este,fără omisiuni şi fără aprecieri personale ale celui care o scrie.Se consemnează viaţa, opera, evenimentele ce au influenţat opera şi se citează aprecierile criticilor din vremea sa, de toate orientările. Aşa cum se procedează la scrierea istoriei neamului românesc.

M.Kogălniceanu scria : Istoria trebuie să fie cartea de căpetenie a popoarelor. Parafrazându-l pe acesta, întreb, Istoria Literaturii Române pe când v-a ajunge cartea de căpătâi a neamului nostru? Având în vedere că în condiţiile intrării în Europa şi a fenomenului globalizării este necesar să ne păstrăm toată zestrea agonisită de-a lungul secolelor în domeniul istoriografiei, literaturii şi artei.Prin acestea Europa va cunoaşte adevăratul suflet românesc.