Irina Lucia MIHALCA

Un cântec eliberat

Scăldată de privirea ta, dincolo de gânduri,
un albastru întins
ne-așteaptă.
Într-o lumină nouă, strălucitoare,
cu un galben solar,
surâsul tău cald mă învăluie.

Printre verdele fraged al frunzelor,
în stropi de alb pur, diafan, și roz pal, catifelat,
primăvara își scutură exploziv, fascinant,
pensula liberă,
asemeni pânzei lui Sorolla.

În noaptea asta senină, pe cer, luna rotundă și plină,
dansează solitară într-o rochie argintie,
în irizări pierdute,
printre ramurile întinse de tei și mesteceni.

O tăcere adâncă se oglindește-n noi.
Legănat de o petală de mălin, un cântec pulsează,
țâșnește, se deschide, înflorește,
curge
și ne inundă.
Lași fluturii să zboare,
pierdut în haina copacilor.
Primăvara a sosit pe falezele inimilor.

La capătul nopții,
o flacăra nestingherită se-nalță în toate
– în focul cel mare,
pe pământ, în cer și în ape.

8 aprilie 2020