Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.12 (144), Decembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

 Un gând de credinţă în vremuri de restrişte

Primit pentru publicare: 08 Dec. 2020
Autor: Pavel NICOLAE, Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna
Publicat: 11 Dec.  2020
© Pavel Nicolae, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

   Un gând de credinţă în vremuri de restrişte

Dincolo de profesia noastră, laică prin excelenţă, fiecare avem o intimitate şi o credinţă a noastră, ce nu poate fi nici subjugată şi nici dictată. Fiecare avem resorturile noastre interioare- care ne fac să mergem mai departe- problemele noastre, neajunsurile, neîmplinirile, iar la capătul acestora se află speranţa; de a cărei gestionare depinde paşaportul pentru evadarea din răul ce ne înconjoară.
          De aceea consider că este benefic, pentru evoluţia noastră spirituală şi umană, ca măcar o dată pe an, fiecare să ne întoarcem cu gândul către propriul nostru sine încercând să ne cunoaştem mai bine.
          Şi dacă de multe ori, personal, am pornit de la acel: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” al lui Socrate cu timpul am realizat că nu te poţi cunoaşte şi accepta cu adevărat decât prin credinţă. Învăţăm să trăim prin modele de împrumut refuzând să fim noi înşine, iar de multe ori ne este frică să acceptăm şi să recunoaştem acest lucru .
          În cele de mai jos voi încerca să aduc un îndemn pentru reconciliere, un îndemn la credinţă şi speranţă în aceste vremuri tulburi când valorile moralei creştine au fost date uitării aruncându-ne într-o pustiire a sufletului ce pare fără precedent.
        Suntem în Postul Crăciunului, perioadă ce vrea să însemne o primenire trupească şi sufletească pentru cei ce vor să întâmpine naşterea Mântuitorului Iisus. Spun că vrea să însemne o primenire întrucât frământările sociale din ultima perioadă mă fac să cred că. după mai bine de două mii de ani, la început de mileniu trei, mai mult ca niciodată încercăm să-L răstignim pe Iisus chiar înainte de a se naşte. Prin faptele noastre, care încalcă flagrant morala creştină, prin gândirea noastră parşivă, arbritrară şi neomenoasă, precum şi prin actele noastre de caritate, care sunt impersonale şi de multe ori de complezenţă, îl condamnăm la nesfârşit pe Iisus, preferându-l de fiecare dată pe Baraba. Orbirea umană a ajuns la un nivel atât de mare încât numai intervenţia chirurgicală a milei Dumnezeeşti mai poate face lumină. Închinându-ne stăpânului banul, pe care-l manevrăm cu o îndemânare satanică cu unicul scop de a accede la putere, ne depărtăm de Dumnezeu şi totodată de esenţa noastră umană. Dăm dovadă de o atâta ferocitate în acţiunile faţă de semenul nostru, încât am întrecut orice închipuire şi mai mult decât atât orice fiară. Ne  vlăguim, în lupte deşarte, de parcă am vrea să stăpânim pământul-amarnic destin!?- şi sfârşim bătrâni, bolnavi şi neputincioşi şi deabia atunci cerem mila şi iertarea divină.
          Învăţăm din istorie că nimeni nu învaţă nimic din istorie. Imperii ce păreau zidite pentru eternitate s-au prăbuşit asemenea unor castele de nisip. Regi, împăraţi, preşedinţi, dictatori, ce voiau să stăpânească pământul, au sfârşit jalnic la groapa istoriei. Dintre toate acestea şi dintre toţi aceştia numai unul singur, Iisus, a rămas ca un stâlp în mijlocul istoriei, ce brăzdează timpul de la un capăt la altul şi subjugă milioane de oameni cu blândeţea iubirii Sale. Istoria se loveşte de Iisus asemenea valurilor unui Ocean ce se sparg de stânci. Cum ar fi putut un om simplu, dacă nu prin puterea lui Dumnezeu, să împartă istoria în două, înainte şi după. Numai acest lucru şi… este suficient pentru a înlătura orice urmă de îndoială şi de necredinţă. Şi dacă genii ale gândirii umanităţii şi ale ştiinţelor fixe au sfârşit într-o pioasă credinţă, noi, anonimi ai istoriei, de ce nu am face-o?
Mulţi văd în credinţă un semn de slăbiciune  sau chiar o rătăcire, dar arătaţi-mi persoana care la un necaz sau la moartea cuiva drag n-a vărsat o lacrimă s-au nu şi-a ridicat privirea rugătoare către cer, cerând ajutorul celui pe care numai în aceste împrejurări ni-L aducem aminte. 

Ce ne învaţă Iisus este tocmai acest lucru: să fim mai buni să nu-i pizmuim pe cei răi şi să nu luăm cale lor. Cum am putea face acest lucru într-o societate, care şi-a pierdut simţul moralei, al adevărului şi al dreptăţii ? Am putea-o face însuşindu-ne cuvintele Sfântului Pavel:”Cu cei ce lege nu cunosc, m-am făcut că aş fi fără lege, ca să-i câştig pe cei ce n-au lege. Slab m-am făcut cu cei slabi, ca să-i câştig pe cei slabi; orice mă fac faţă de oricine, ca să-i scap cu orice preţ pe câţiva dintre ei”.
          Antologice, şi arc peste timp, sunt şi învăţăturile Sfântului Ioan, cel ce avea să-L vestească pe Iisus, care atunci când vestea alegerea între Buni şi Răi, fiind întrebat de oamenii fiscului şi de soldaţi: Ce se cade să facem? El le răspunde:
–Nu cereţi mai mult decât aveţi să daţi seama.
-Nu luaţi bani cu silnicie, nu bârfiţi, ci mulţumiţi-vă cu simbria ce vă dau.
Oamenilor fiscului nu le cere decât să să-şi facă datoria, fără abuzuri şi fără discriminări. Soldaţilor să se poarte bine şi să se mulţumească cu simbria ce o primesc. Dacă ne uităm în timpurile noastre îi vom identifica fără prea mari eforturi în instituţiile statului modern, atât pe oamenii fiscului cât şi pe soldaţi. Îi vom vedea şi vom constata cât sunt de departe de învăţăturile Sfântului Ioan. Dar şi pe aceştia Iisus ne învaţă că trebuie să-i iubim, să-i iubim şi să-i iertăm, compătimindu-i pentru puţinătatea sufletească pe care o au, iar prin învăţăturile Sfântului Pavel, ne învaţă cum să-i aducem pe cale cea dreaptă. Profunzimea şi însemnătatea învăţăturii lui Iisus se desprinde tocmai de aici: De ce este necesar să-i iubim şi să nu le răspundem cu ură celor răi? Cramponându-ne în răzbunări, răspunzând cu ură celor ce ne urăsc nu vom demonstra decât faptul că nu suntem cu nimic mai buni decât ei şi ne vom inversa ciclic rolurile, devenind pe rând: când vânător, când vânat. De aceea, fiind martori la toate acestea, fără credinţă, vom apuca şi noi pe căile celor răi şi ne vom pierde. 

Sunt mulţi, care, din neştiinţă, cred că este prea mult să respecte nişte învăţături ce par stricte pentru societatea modernă din vremurile noastre. Dar Iisus nu ne impune numai reguli stricte şi interdicţii, ci ne învaţă şi cum să ne bucurăm la un pahar de vin şi la o masă cu prietenii, dar… într-o armonie deplină nu sărbătorind „crima” şi mita, fărădelegea şi oprimarea.
              Pentru cei, care nu-L văd şi nu-L recunosc nicăieri pe Isus îi invit să meargă pe străzile şi prin gurile de metrou ale capitalei, şi-L vor vedea în ochii cerşetorilor titraţi, care, în pofida condiţiei lor mizere, n-au încetat să mai creadă, ba dimpotrivă. ÎL vom găsi pe Iisus în spitalele pline de oropsiţi ai vieţii, în ochii acelor copii, care cu trupul sfârtecat de durere şi de suferinţă strâng la piept o cărticică de rugăciuni. ÎL vom găsi în celula unui osândit, care deşi a avut o lume la dispoziţie să-L găsească, n-a reuşit să-L găsească decât între patru pereţi; de ce oare? Ani buni, şi eu, priveam şi nu înţelegeam până când mintea mi s-a deschis asemenea unui ghiocel sub razele unei zile de primăvară şi în urechi mi-au răsunat cuvintele Învăţătorului: „N-am venit pentru cei bogaţi şi sătui, ci pentru a-i mângâia pe cei flămânzi şi bolnavi”
Atunci am înţeles că a le lua acestor oameni credinţa echivalează cu a le lua speranţa şi o dată cu ea viaţa.
              A fi bun, a da dovadă de omenie, a-l ajuta pe cel în nevoie, a da din masa îmbelşugată de Crăciun celor ce n-au,  nu-i nici greu şi nici peste puterea noastră.

              Încercând să facem puţin câte puţin din toate acestea îl vom putea „reanima” pe Iisus din răstignirea celor peste două mii de ani.
            Haideţi, acum de Crăciun, când ne strângem în faţa unei mese îmbelşugate – să nu suprimăm emoţia din noi- să ne prindem în cuminţenia privirii şi purităţii copiiilor noştri, pentru ca odată cu ei să devenim şi noi copii-copiii unui singur Tată ce păstoreşte peste toate câte sunt- şi să-nvăţăm să iertăm, căci doar învăţând să iertăm putem învăţa să iubim.