Lucrând la desen, se contura gândul: <<Trunchiul e baza, pe când ramurile sunt ceea ce ar putea fi. Suntem un cumul de riscuri asumate, de ocazii ratate și de scenarii posibile.
Trunchiul e limitarea și locul acumulărilor. Ramurile sunt direcții, posibilități, potențial. Dar posibilitățile nu sunt infinite… căci răspunsul nostru în fața lor sunt întotdeauna dictate de trunchi.>>
Multe dintre gândurile mele au luat, în timp, în desen, forma copacului. Poate pentru că un copac pare mereu în echilibru între ce e și ce ar putea deveni. Rădăcinile-i sunt invizibile, dar esențiale. Trunchiul poartă urmele trecerii, ale transformărilor, anotimpurilor și rănilor care nu mai sângerează. Ramurile, în schimb, îndrăznesc. Se întind, caută să se extindă, să ajungă puțin câte puțin mai departe. Poate de aceea, când gândesc vizual, cumva mă întorc mereu aici – la copacul-metaforă. Se întâmplă din totdeauna.
Trunchiul e baza, ramurile sunt ceea ce ar putea fi.
Trunchiul – lumea noastră interioară e făcută din tot ce am trăit și din tot ce n-am avut curajul să trăim. El nu e doar o coloană de sprijin, ci și o barieră tăcută. De aici pornesc ramurile – deciziile, dorințele, planurile – dar niciuna nu poate ignora ce a fost deja înscris acolo, în interior.
Trunchiul e limitarea și locul acumulărilor.
E solid, dar nu întotdeauna flexibil. Poate duce mult, dar nu știi pentru cât timp. Uneori, e nevoie să ne recunoaștem trunchiul, să-i cunoaștem textura, nodurile, fisurile, pentru a înțelege de ce anumite ramuri cresc și altele se frâng înainte să se dezvolte. Trunchiul e locul acumulărilor, al întâmplărilor trecute, al alegerilor conștiente, dar și al celor dictate de împrejurări. E limita noastră și, totodată, structura de rezistență. În el se adună fricile, credințele, rănile și momentele de curaj care ne-au format. Toate prin câte am trecut, toate au lăsat o urmă acolo. El ne ține în picioare, dar tot el decide – uneori în tăcere – ce căi vom mai apuca.
Ramurile sunt direcții, posibilități, potențial.
Fiecare alegere este o ramificație. Puține devin ramuri mari, cu stabilitate și cu puterea de o proiecta o umbră. Posibilitățile nu sunt infinite, nu pentru că lumea nu ni le-ar oferi sau pentru că nu ne-am strădui să le construim, ci pentru că răspunsurile noastre în fața lor sunt mereu dictate de ceea ce suntem – de acel trunchi cu formă unică și cu un trecut nuanțat.
Ramurile sunt toate scenariile posibile: gânduri, intenții, încercări și mai ales aspirații. Sunt spațiul în care ne întindem spre viitor, fiecare ramură fiind o ipoteză. Dar ar părea că niciuna nu pornește la întâmplare.
Poate că înțelepciunea stă în tensiunea dintre trunchi și ramuri. Între ce ne susține și ce ne atrage. Între stabilitate și vis. Între ceea ce este și ceea ce ar putea fi. Prin această imagine, vorbesc despre relația fragilă dintre potențial și limitare, dintre vis și construcție interioară. Ilustrația nu e o simplă reprezentare, ci un portret în cod vizual al felului în care simt, gândesc și caut să cresc.
Copacul e gând, emoție și autoportret. Nu e static, nici în echilibru deplin, dar e ușor fluid.
Drept de autor © 2009-2025 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania