Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.5 (149), Mai 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

UN  INTERVIU  SUI-GENERIS  CU  ILEANA  VULPESCU

Primit pentru publicare: 19 Mai 2021
Autor:  Mihai MAXIM, București
Publicat: 20 Mai 2021
© Mihai Maxim, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

 UN  INTERVIU  SUI-GENERIS  CU  ILEANA  VULPESCU

În fotografie: Mihai Maxim, Ileana Vulpescu (n.r.)

    Anul acesta de ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, Marea Doamnă a Romanului Românesc Contemporan cu nume de basm şi cu suflet de heruvim  ar fi împlinit venerabila vârstă de optzeci şi nouă de ani. Ştiind că  „Patroana” este  imobilizată la pat, Conducere Cenaclului care îi poartă  numele hotărâse deja cum să o sărbătorească în Sanctuarul  literar al Vulpeştilor  din strada Radu Cristian, nr. 1. Timpul însă nu a mai avut răbdare şi a luat-o dintre noi  în seara zilei de marţi,  11 mai, la ora 21, cu zece zile mai devreme. 

       Doamna magistrat Georgeta Alexandrescu, membră a Cenaclului „Ileana Vulpescu”,  vecină şi prietenă cu defuncta de peste patru decenii, o vizita  aproape zilnic şi în dimineaţa zilei  următoare mi-a comunicat ştirea dureroasă. Tulburat, am rememorat momentele  petrecute împreună cu Marea  Doamnă. Participări la şedinţe de cenaclu, la lansări de carte, omagierea  scriitoarei cu diverse ocazii,  întâlniri în cerc restrâns  în salonul răcoros al  prietenei noastre comune, ieşiri în grup la „Plăcinte”  vis-a-vis de Colţea sau la pizzeria de pe Moşilor, în favor de lume, cum spunea scriitoarea, folosind  expresia peiorativă a ilustrului său soţ.

      Scriitoarea ne-a onorat  o dată cu prezenţa  la  şedinţa  Cenaclului seniorilor şi a fost încântată de scrierile „tinerilor talente”.  Cu multă delicateţe a făcut aprecieri pertinente asupra creaţiilor prezentate. Profitând de atitudinea ei binevoitoare,  i-am propus să ne gireze cu numele său activitatea literară, mai ales că  din cenaclu făceau  parte    membri ai Uniunii Scriitorilor şi ai Uniunii Ziariştilor Profesionişti, ale căror nume  apar  frecvent în reviste de  cultură. Să nu fim acuzaţi de lipsă de modestie, dar doi membrii Cenaclului nostru au primit Premii ale Academiei, iar alţi doi, Premii ale Uniunii Scriitorilor.  Şi aşa a luat fiinţă Cenaclul „Ileana Vulpescu”,  preluat ulterior sub patronajul  UZPR.  Apartenenţa la Cenaclu  a constituit o prestigioasă carte de vizită pentru unii colegi care au fost astfel publicaţi  de reviste literare  din Bucureşti şi din provincie.  

      Ultima dată am sărbătorit-o pe „Patroană”  în str. Radu Cristian la a 87-a   aniversare. La următoarea ne aflam în plină pandemie şi nu am îndrăznit să o expunem.  Îi  telefonam însă des şi ne interesam de starea sănătăţii . De două ori  am mers cu doctorul Corneliu Zeană, care a consultat-o şi i-a prescris medicamente pentru afecţiunile cardiace. Iar  preşedintele cenaclului, scriitorul şi publicistul Ion Pavel,  a vizitat-o împreună cu doctorul Gheorghe Burnei  la spitalul Elias.  

     După felicitările de rigoare şi tradiţionala cupă de şampanie, am provocat-o pe sărbătorită la o discuţie pe teme literare. La întrebarea 

-Ce v-a inspirat la prima scriere? Răspunsul a venit prompt.
-Dragostea faţă de oameni. După care discursul sărbătoritei s-a transformat într-o adevărată confesiune.
-Pot spune că nu am trăit degeaba. Am făcut ceva pentru semenii mei, Am trăit printre intelectuali, printre oameni distinşi, deşi i-am preţuit pe toţi oamenii  deopotrivă. Oamenii sunt aceeaşi. Sufletul contează. Am iubit şi animalele. Câinii şi pisicile. 

   Aici gândul mi-a fugit la motanul Tanu,  protejatul distinsei Doamne, care îi stătea mereu în preajmă, aşezându-se, după cum ştiam de la bunica, pe locul bolnav şi absorbindu-i energia negativă, precum muşcatele, bioxidul de carbon din încăpere. Şi mi-am mai amintit cât a afectat-o dispariţia prietenului necuvântător, care îi mângâia singurătatea după trecerea în veşnicie a celor două fiinţe iubite.  Amfitrioana rămăsese  cu privirea departe. Am readus-o la realitate cu o întrebare copilărească, pe care imediat am şi regretat-o.

-Îi simţiţi lipsa lui Tanu? Mi-a răspuns cu o voce tristă:
-După ce am pierdut fiinţele cele mai dragi, acum nu mă mai afectează nimic, nu mă mai consum pentru nimic. Ştiam de la doamna Alexandrescu cât suferă scriitoarea pentru pierderea unicei fiice. Şi reţinusem dintr-o discuţie mai veche o sentinţă a Domniei Sale: Nu este o pedeapsă mai mare pentru un părinte decât să-i moară copilul. Apoi a revenit la tema discuţiei.
-Personajele cărţilor mele sunt oameni obişnuiţi, aşa cum sunt şi eu. Am fost un om modest; succesul  nu mi s-a urcat la cap.
-Şi totuşi, printre personajele Dumneavoastră apar mulţi medici.
-La cât timp am petrecut eu  prin spitale, am cunoscut destui medici. Îi respect şi iubesc pentru nobleţea lor. Şi-au dedicat viaţa semenilor. Un cenaclist a plusat:
-Sunteţi un geniu.
-Da’ de unde! Un geniu în literatură a fost George Călinescu. Poate a avut şi defecte, dar opera lui critică a fost un suflu pentru literatură.     E foarte bună, desigur, şi opera lui literară, dar opera lui critică este excepţională. Aşa cum luminează soarele, aşa şi opera lui critică  luminează  literatura română.

       Discuţia a divagat spre montarea  modernistă  a unei piese de Caragiale, la care doamna Vulpescu a fost foarte fermă:
-Nu trebuie să ne atingem de clasici. Ce au făcut ei e bun făcut.

    Ne-a întrebat apoi ce am mai scris fiecare, la ce lucrăm şi ne-a făcut recomandări care pentru noi  au devenit  literă de  evanghelie.  Am  provocat-o  la discuţii despre scriitorii pe care i-a cunoscut direct şi am ascultat-o ca nişte copii cuminţi poveştile bunicii.  Am făcut  apoi fotografii de grup,  pe care le păstrăm la loc de cinste în albumul familiei. 

    Distinsa gazdă ne primea totdeauna cu bucurie nedesimulată şi ne transmitea din bunătatea, altruismul şi filozofia sa de viaţă şi  plecam de acolo mai buni, mai înţelepţi, mai iertători.

      Când ni se va face dor de ea, vom merge la intrarea în blocul din strada Radu Cristian, nr.1 şi vom pune o floare pe trotuar sub placa comemorativă ce va aminti trecătorilor că între anii 1980-2021  acolo s-au aflat  două piscuri  ale literaturii române.