Leon – Iosif Grapini este un autor surpriză. Cărțile sale nu sunt ale unui începător în domeniul literaturii, ci ale unui scriitor familiarizat cu articulațiile textului epic pe care îl supune unei tehnici stilistice rar întâlnite.  De fiecare dată când am o carte semnată de talentatul scriitor șănțean, o citesc cu plăcere, știind că va fi o experiență unică și mă bucur de fiecare moment de lectură. Dacă aș fi întrebat ce caracteristică anume m-a impresionat până acum în tot ceea ce am citit din acest autor, aș spune simplu și răspicat : capacitatea de a aduce în actualitate universul tradițional al satului românesc.

         Scrierile sale, cuprinzând romane, nuvele și povestiri, pot fi așezate alături de cele ale prozatorilor ardeleni, precum Ioan Slavici, Pavel Dan, Ion Agârbiceanu, Ion Vlasiu, Cornel Nistea sau Ioan Groșan etc. Pe bună dreptate, Leon – Iosif Grapini este considerat prozatorul satului someșan, ,,un sat nenumit ”din lumea căruia își are originea. Palmaresul său editorial cuprinde romane și povestiri, care îi reconfirmă măreția scrisului : ,,Capătul lumii ”(2004), Memorialul cetății (2010), Viața de la capăt (2018), Cetatea nebunilor (2000), Capăt de linie (2012), Locul desfătărilor. Povestiri cu tâlc. (2021) și Cimitirul viilor (2026). În fiecare dintre acestea, scriitorul se regăsește cu toată ființa sa și nu ezită să spună cât de mult este legat de satul în care s-a născut și a copilărit : ,,Mă întorc în satul meu prin toate cuvintele și cărțile scrise. Un loc care mă inspiră și dă forță și culoare creațiilor mele. Aici am cunoscut oameni care au devenit personaje literare în opera mea, cum tot aici s-au petrecut întâmplări și evenimente memorabile, transfigurate în povestirile și romanele semnate de mine. Satul meu este unul de poveste ”. 

          Volumul la care fac acum referire se intitulează ,,Cimitirul viilor ”, apărut în Editura EIKON, București 2026, cu o prefață semnată de către scriitorul și eminentul critic literar clujean, Constantin Cubleșan. La prima vedere, cititorul rămâne surprins de titlul plin de curiozitate dat cărții, care se dezvăluie odată cu derularea povestirii cu același nume. Este vorba de preocuparea acută a semenilor noștri privind asigurarea locului de veșnicie în cimitir, înainte de a sosi ceasul din urmă. Este o adevărată întrecere între cei vii , care își construiesc ,,cavouri costisitoare și impozante, scumpe și făloase ”, cum spune autorul. 

         Volumul cuprinde 17 povestiri în care sunt tratate teme și motive esențiale ale prozei ardelenești, așa cum constată și prefațatorul. Cea dintâi povestire se intitulează ,,Ultimul tren” și are valoare simbolică, având în vedere că textul ne conduce spre o altă viziune a ivirii noastre pe lume decât cea cunoscută în basmele copilăriei: ,, Nu o să vă vină să credeți, dar e adevărat, m-am născut într-o gară (… ), pe mine nu m-a adus barza ca pe toți copiii, ci trenul… ”. 

          Datinile și obiceiurile din sat sunt povestite cu har și lux de amănunte, încărcate uneori cu un fel de umor delicios, care dă farmec povestirii. Întâlnim aici un mozaic bogat de practici străvechi, credințe și rituri prin care autorul reîmprospătează memoria  colectivă. În povestirea ,,La priveghi”, scriitorul scoate în evidență regulile de conduită ale participanților în sala de priveghere. Salutul ține de obiceiul locului, adică la intrare nu este potrivit să se spună ,,Bună seara  !”, ,,pentru că e strigător la cer să fie bună, când mortul stă întins pe masă ”, ci ,,Dumnezeu să-l odihnească în pace  ! ” sau ,,Dumnezeu să-l ierte ! ”. În dialogul dintre persoanele prezente se întâlnesc și expresiile ,,Ce să-i faci ! la care se răspunde ,,Apoi, n-ai ce-i face ! ”, ca o constatare, spusă cu smerenie, cu amărăciune și mai ales cu compătimire ”. Relevante în această povestire sunt bocetele rostite la căpătâiul defunctului. Sunt texte improvizate de moment și cântate pe un ton încărcat de tristețe. Nu lipsesc însă nici bârfele femeilor mai în vârstă.

        În povestirea ,,Mirele erou ” este relatat  ritualul serbării Rusaliilor,   când  are loc un obicei agropastoral, rămas din moși-strămoși, legat de  fertilitate, fecunditate și de cultul soarelui. În zona Bistriței, mai exact în satul Tăure, obiceiul este cunoscut sub numele de ,,Înstruțatul boului ”. Gospodarii de frunte aleg un bou care-i mai arătos ca să fie mirele și eroul sărbătorii, îl împodobesc și îl poartă cu fală pe drumul principal și pe ulițele așezării, în fruntea unui alai alcătuit din mai toți sătenii. El a rămas ca semn de respect față de animalul aflat pe cale de dispariție.

          ,,Crima din ciubăr” este povestirea în care autorul ne vorbește despre un ritual magic, considerat în  trecut ca un veritabil ,,detector de minciuni ”, practicat pentru a descoperi autorul unui furt, a unei crime sau identitatea viitorului ursit al unei fete. În jurul ciubărului umplut cu apă  neîncepută, scoasă dintr-o fântână, erau așezate în cerc nouă copile neprihănite, între 7 și 9 ani, având rolul de a descoperi vinovatul în cauză. Autorul face o descriere amănunțită a ritualului care nu se mai practică în zilele noastre.

          Elemente de o putenică rezonanță etnografică și etnologică se întâlnesc și în povestirile ,,Planul ascuns ”, unde scriitorul ne vorbește despre nuntă, cu aspectele ei specifice, precum ,,furatul pantofului, furatul miresei, jucatul miresei în bani, făgăduitul, luarea cununii de pe cap și altele, dar și în narațiunea ,,Ziua îndrăgostiților”, unde este descris un foarte frumos obicei numit ,,Berea”, care nu se referă la băutura propriu-zisă, ci la jocul din timpul iernii.  Frumoase și interesante sunt și celelalte povestiri, precum ,,Datoria e datorie ”, ,,Clopotarul ” , ,,Mesagerul ”, ,,Viața ca o povară ”etc.

       Leon-Iosif Grapini este un excelent povestitor, bun observator al lumii rurale care se scufundă în uitare. Mi se pare potrivit să amintesc ceea ce spuneam și cu altă ocazie: Autorul participă afectiv alături de personajele sale, pătrunde în lumea lor interioară, intră în dialog cu cititorul. Umorul, ironia discretă, buna dispoziție a naratorului, aflat în postura de personaj, sunt prezente în țesătura povestirii. Limbajul personajelor este specific graiului de pe Someș, plin de înțelepciune, frumusețe și expresivitate. El poate fi recunoscut oricând prin stilul său autentic cu un profund caracter oral, prin construcția frazei lungi, rar întâlnită în literatură. Discursul său narativ redă informații despre trecut și prezent, experiențe și amintiri proprii, relatări ale altora sau momente de visare și de meditație.El amestecă realități și ficțiuni după regula nescrisă a istoriei omenești.

         Volumul de față se constituie ca un mesaj de referință în fața civilizației satului românesc, aflată, se pare pe cale de dispariție, față de care autorul se simte responsabil.

Mircea Daroși