Unirea sub Cuza Vodă
Colonel Dr. Constantin MOȘINCAT

Merge câteodată vorba prin târg: ce treabă avem noi orădenii cu Mica unire?! 

Acelora care nu au sentientul apartenenței la ceea ce Eminescu transmitea prin salutul „Sus Nația!” le amintim contextul în care s-a refăcut doar o parte din Unirea înfăptuită de Mihai Viteazul la 1600! Apucăturile din trecut ale unora de a sfida și nesocotii munca și realizările înaintașilor, cum le numea A.D. Xenopol, înlătură cauzele înconjurătoare ale evenimentului în sine. Ori se știe că după Sfânta Alianță, încheiată la Viena în 1815, cele trei Mari Puteri imperiale europene: Habsburgic, Țarist și Otoman, la care au aderat ulterior Franța, Anglia și Imperiul German, au hotărât „sprijin reciproc în caz de pericol”. 

Și așa s-a întâmplat în întreag spațiul controlat de acestea și la 1848, 1856, 1878, 1884, etc. Este absolut necesar să subliniem faptul că în urma războaielor purtate de acestea și între Marile Puteri, țările române au trecut de o parte sau alta sub suzeranitatea învingătorilor (ca pradă de război a fost luată Basarabia în 1812, sau sudul acesteia în cunoscutele războaie ale Crimeei 1878, încorporată Transilvania în austro-ungarie la 1867). Această năpastă, ce s-a abătut asupra românilor, a fost adânc înrădăcinată în conștiința de neam ca semn suprem de solidaritate, și odată cu scurgerea timpului a devenit o continuitate cu sfințenie așezată în sufletele românilor. Și acelora care mai ridică întrebarea pusă la început le putem da răspuns cum odinioară o făcea îndemnul Astrei către membrii și simpatizanți de a lăsa la o parte orice interes privat, pentru exercitarea drepturilor politice după parola: Dumnezeu și dreptul nostru național! Și pentru aceasta era nevoie, mai întâi, de respect reciproc între români pentru a pretinde stimă și de la alții. O purtare jovială și amicală cu inimă și cuget este nimerită, dar până la drepturi naționale, căci și acum ca și în trecutul Europei „brânza-i pe bani”. Important este cum ne poziționăm față de un eveniment și interesul cui îl promovăm. Datele istorice ne arată că românii la 1774, prin Horea, Cloșca și Crișan, au cerut Libertate și Dreptate înaintea celor din Comuna din Paris, prin Tudor Vladimirescu au cerut reformarea statului feudal, înaintea revoluției franceze de la 1848, prin Cuza Vodă au făcut UNIREA înaintea landurilor Germaniei, de la 1871 sub Busmark, și a țărilor ținute sub Sfântul Imperiul Roman de Apus și Habsburgi până la 1918. Prin urmare Unirea Principatelor de la 1859 sub un singur domn pământean a fost saltul uriaș spre împlinirea dorinței de reunire a tuturor românilor din 1918!

Prentre reformele profunde înfăptuite în timpul Domniei lui Alexandru Ioan Cuza o socot de mare importanță pe aceea din domeniul militar: unificarea oastei, alocarea a 25% din buget pentru dotare, instruire, școli militare, statutul cadrelor militare, pensia militară, echipare, întreținere și dezvoltarea arsenalului, cercurilor Militare, copii de trupă, a spitalului armatei ș.a.. Toate sub obligativitatea satisfacerii serviciului militar, de către toți cetățenii, sub prestare de jurământ în fața Drapelului înmânat oștirii cu deviza „Onoare și Patrie”, înmânare prin care cerea Oștirii păzirea Stegului, căci STEAGUL e ROMÂNIA!

Mihai Eminescu în vremea studenției sale la Viena l-a vizitat pe Cuza în exil. Și dacă ar fi să coborâm pe acest tărâm intim am conchide că Steagul e un Luceafăr de ziuă, cum ar zice Eminescu stând de vorbă cu Domnul Cuza.
„În odaia luminată de candela unei seri domnești, Eminescu păși încet, ca și cum ar purta în spate răsuflarea întregii țări. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl primi ridicându-se, cu privirea lui de om care înțelesese că unirea nu se scrie pe hârtie, ci în sufletul oamenilor.
– Mărite Vodă, zise Eminescu, „noi nu vrem nimic pentru noi, ci pentru naţiune”.
Cuza zâmbi în taina lui blândă și zise: Așa este porunca din străbuni, tinere poet. Așa am gândit și eu când am spus că steagul nu e al unui om, ci al unui neam.
Eminescu se apropie de drapelul sprijinit în colțul odăii. Culorile lui păreau că se înalță odată cu respirația Poetului. „Steagul e stindardul idealurilor naţionale…” murmura el, cuvinte ce și le va reaminti în propriile articole…, „într-însul trăieşte istoria unui popor, credinţa lui, suferinţele şi izbânzile lui.”
Cuza, cu mâinile la spate, privea tricolorul ca pe un vechi prieten. Eu am spus, Eminescule, că acesta e semnul României. Tu ai spus că „steagul e simbolul națiunii și al unității ei morale”.
Atunci, Eminescu ridică privirea – acea privire de Luceafăr coborât printre oameni – și rosti cu glas încet, dar adânc: Maria Ta, steagul acesta e ca Luceafărul de ziuă: el nu luminează noaptea, ci înălțarea neamului. El a înrăzărit calea neamului, căci trei culori au aprins trei virtuți: sângele, lumina, cerul. Și fără ele, România n-ar fi decât o umbră.”
Cuza atinse lemnul lăncii.
– Ai dreptate, Mihai. Steagul a fost mai întâi semn, apoi a devenit voință, și prin voință – Țară.
Eminescu înclină fruntea. – „Țara nu e pământul, ci sufletul care-l locuiește… Și sufletul acesta, Mărite Vodă, a prins contur sub tricolor”.
În tăcerea aceea luminată de candela domnească, steagul părea că respiră. Un luceafăr nevăzut se ridica pe cer, de parcă ar fi binecuvântat întâlnirea dintre Poet și Domnitorul care a dat României chipul modern”.
Și pentru o asemenea reconstituire, ce poate va fi preluată de condee mai inspirate, îmi îngăduiesc să schițez și un legământ cavaleresc eminescian cu tricolorul nostru:roșu, galben și albastru:
„Jur pe lumina ce răsare din cuvântul lui Eminescu,
să păstrez neștirbit adevărul Neamului meu.

Jur pe Tricolorul ce ne-a fost pânză de suflet,
să nu las nicio umbră să-i stingă strălucirea.

Jur pe opinca străbunilor,
care a bătut cărările libertății,
să calc drept, fără teamă, pe urma lor.

Jur pe crucea de pe munte și pe Sfinxul străjer,
să veghez, în mine și în ceilalți,
spiritul strămoșesc al demnității.

Jur pe jertfa celor căzuți și pe munca celor rămași,
să ridic, oriunde mă aflu, numele Țării mele.

Așa să-mi ajute Lumina,
cea care l-a făcut pe Eminescu să fie Stea pentru popor,
și pentru România – Luceafăr de ziuă peste veacuri”. 

Și în finalul acestui studiu revenim la ardelenii sfătuiți a se sprijini prin exemplul biblic: „Ajută-te și te va ajuta și Dumnezeu!”, sens în care s-au donat Astrei fonduri de către procurorul general Alexandru Papiu Ilarian (ministrul în guvernul Cuza), G. Crețianu și Alexandru Lupașcu de la Curtea de Casație București, câte 80 de galbeni, precum se consemnase și donația de 24 florini și 80 de coroane oferite de comuna Criștior, comitatul Bihor, în contul pășunatului oilor pe hotarul acelei comune de către moții din Alba, ca și suma de 100 florini pe care negustorul Nicolae Jinga, din Oradea Mare, o avea la George Ratz și care o donase Asociației.

Să înțelegem mai profund sensul legăturii de ajutorul împumutat și sensul versurilor din Hora Unirii: Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română…, spre a nu pune întrebarea de mai sus! Acăr unde am fi, limba română ne unește!