Iulian Breahnă s-a născut la 24 iunie 1934, în satul Răchitoasa, comuna cu același nume, plasa Podu Turcului, județul Tecuci (astăzi, în județul Bacău) și a murit la 28 iulie 2013, la Iași, fiind înmormântat în Cimitirul Eternitatea din același oraș. A fost căsătorit și a avut un fiu. În anul 1961, a absolvit Facultatea de Matematică a Universității din București și a fost încadrat pe post de cercetător științific la Observatorul Astronomic al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, după care a devenit lector universitar, predând cursul de Astronomie la aceeași universitate. Între anii 1966 şi 2000, când s-a pensionat, a coordonat activitatea observatorului, unde a înființat un atelier mecanic şi un laborator de electronică, a achiziționat şi instalat un planetariu și a încercat să realizeze primul radiotelescop românesc, nefinalizat. Este coautorul lucrărilor Observatorul Astronomic din Iași – 80 de ani de la înființare, 1913-1993 (1995) și Eclipsa de soare de la 11 august 1999 pe înțelesul tuturor (1999).

Despre astronomie și domeniile sale conexe, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 15 iulie 1990, în incinta observatorului.

Suntem, cu toții, în contextul apartenenței la un univers nemărginit, reprezentanții de moment ai unei civilizații terestre; cu iubirile, preocupările, amintirile și cimitirele noastre – într-un cuvânt, cu toate obișnuințele noastre lumești. Din când în când, încercăm să ne depășim condiția de simpli pământeni, scrutând cu puterea minții imensitatea spațiilor astrale. Către o lume neștiută, care continuă să refuze a-și dezvălui tainele. Către un spațiu nesfârșit, care va rămâne, poate pentru totdeauna, un mister fascinant, pentru descoperirea căruia nu puțini și-au închinat întreaga viață. Un astfel de om este Iulian Breahnă, directorul Observatorului Astronomic al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

– Domnule Iulian Breahnă, când și de ce a apărut astronomia?
– La prima parte a întrebării, e greu de răspuns, întrucât informațiile despre începuturile acestei științe nu au la bază documente sau alte forme de transmitere a cunoștințelor din perioadele timpurii ale apariției omului. Aici, ca și în multe alte zone ale cunoașterii, ne aflăm în domeniul ipotezelor, așa că putem doar presupune că primele elemente primitive de astronomie au apărut odată cu căutarea hranei, descoperirea focului și dezvoltarea limbajului. Răspunsul la partea a doua a întrebării e mai ușor de dat; astronomia s-a dezvoltat din necesitățile practice ale omului privind măsurarea timpului, numărarea zilelor, stabilirea succesiunii anotimpurilor, orientarea în călătoriile pe uscat și pe mare, precum și, în unele cazuri, chiar din curiozitate, caracteristică esențială a omului, care l-a dus la progres și civilizație. Primele elemente de astronomie (desene de constelații, monumente de cult orientate etc.) datează din perioade preistorice, iar sintetizarea lor s-a făcut treptat, sub imboldul necesităților practice ale vieții. Renunțând la trecerea în revistă a tuturor etapelor dezvoltării acestei științe, menționez doar câteva dintre implicațiile cunoștințelor de astronomie în activitatea umană: fără aceste noțiuni, nu se pot concepe localizarea punctelor de pe suprafața pământului pentru întocmirea hărților, navigația maritimă, lansarea sateliților artificiali și, nu în ultimul rând, navigația cosmică.

– În ce constă, de fapt, travaliul unui astronom și care sunt finalitatea și satisfacția muncii sale?
– Ca în orice domeniu al cunoașterii, activitatea noastră presupune pasiune și dăruire, așa că nu văd, din acest punct de vedere, deosebiri între astronomi, matematicieni, fizicieni, chimiști, biologi etc. Cercetarea fundamentală nu-și propune ca rezultatele obținute să fie aplicate imediat, așa cum greșit s-a înțeles de către unii în ultimele trei decenii în țara noastră. Activitatea unui astronom se desfășoară, de obicei, pe două planuri: teoretic și observațional. Nu întotdeauna, o problemă propusă spre cercetare își găsește finalitatea; iată un exemplu: eșantioanele de sol lunar aduse de vehicule automate și de misiunile spațiale Apollo au dat mari speranțe astronomilor cu privire la confirmarea teoriei originii și evoluției sistemului Pământ-Lună. Din studiul rocilor selenare, a rezultat, printre altele, că acestea au o vârstă mai mare decât cea a Pământului și o compoziție chimică diferită de a celor terestre. În consecință, noile date – în loc să definitiveze teoria – au complicat-o și mai mult; deocamdată, e un caz fără finalitate.

– Să pășim acum pe tărâmul cosmogoniei, care s-a întrepătruns, uneori, cu mitologia; câte dintre miturile cosmogonice au argumentare științifică?
– În primul rând, să lămurim ce este cosmogonia; această ramură de sinteză a astronomiei se ocupă cu studiul formării și evoluției corpurilor cerești (stele, sisteme planetare). Un capitol special al său îl constituie problema originii și evoluției sistemului solar, format, în principal, din Soare și cele nouă mari planete. Pe plan științific, problema originii și evoluției sistemului planetar al Soarelui – să-i spunem „geneză” – nu a primit, deocamdată, un răspuns definitiv. Iar această întârziere este de înțeles dacă avem în vedere că fenomenele cosmogonice s-au desfășurat într-un interval de timp de ordinul a câteva miliarde de ani și, deci, întoarcerea în trecutul acestei evoluții nu se poate face decât prin ipoteze ce urmează a fi verificate pe baza caracteristicilor actuale ale sistemului planetar. După cum este cunoscut, în miturile biblice există o explicație asupra modului cum au apărut Pământul, Soarele, ziua și noaptea și cine le-a creat. Pentru știință, însă, procesul de formare trebuie argumentat și verificat. Ca să putem răspunde satisfăcător la această problemă, ar trebui o discuție specială, așa că, în final, mă voi referi doar la un exemplu devenit celebru: când savantul francez Pierre-Simon de Laplace i-a prezentat lui Napoleon Bonaparte, în anul 1798, o teorie privind modul în care s-a format sistemul solar, împăratul i-a reproșat că nu a găsit menționat în text și numele Creatorului; la care Laplace a răspuns: „Sire, nu am avut nevoie de această ipoteză.”

– Se vorbește din ce în ce mai mult despre astrologie, existând societăți destul de populare și profitabile. Ce părerere aveți despre acest subiect?
– Mai întâi, să definim astrologia; aceasta reprezintă un sistem de reguli și precepte constituind o colecție de superstiții după care pozițiile Soarelui, Lunii, planetelor, ca și unele fenomene cerești ar influența soarta oamenilor și evenimentele de pe Pământ. Inițial, astronomia a fost confundată cu astrologia și a apărut în Caldeea în jurul anului 2500 î.e.n. Interesul arătat în prezicerea viitorului a determinat influența – la început, pozitivă – a astrologiei asupra astronomiei prin căutarea unor metode științifice de cunoaștere a poziției planetelor, Lunii și Soarelui. Baza prezicerii soartei unui om o constituia horoscopul, întocmit după pozițiile corpurilor cerești în momentul nașterii acelui om. Pentru că un horoscop nu este ușor de întocmit dacă nu posezi cunoștințe profunde de astronomie, au apărut sisteme mai simple de prezicere a destinului, cunoscute sub numele de zodiace. Comparând un zodiac vechi, transmis din generație în generație, cu unul adus la zi, se constată un decalaj de o constelație zodiacală între ele. Altfel spus, semnul Berbecului, de pildă, – care, acum 2.000 de ani, corespundea cu constelația omonimă – în perioada actuală cade în constelația Peștii, datorită fenomenului de precesie, asupra căruia nu insist aici. Atunci, ce explicație pot da cei ce se ocupă cu întocmirea de horoscoape, chiar și cu ajutorul calculatoarelor, când, în cazul a doi gemeni – deși cu același horoscop –, au destine diferite? Cercetările biologice moderne pun în evidență unele fenomene cosmice cum ar fi erupțiile solare, explozia unor stele ce au influențat și influențează evoluția vieții pe pământ, dar acestea nu au nicio legătură cu astrologia, care nu a cunoscut asemenea fenomene. Și, ca să închei, îl voi cita pe marele matematician și astronom german Johannes Kepler, cunoscut prin descoperirea celor trei legi care îi poartă numele, dar și ca astrolog al Curții Imperiale de la Viena: „Consider astrologia ca pe fiica prostuță a nobilei doamne – astronomia –, dar, cu salariile actuale ale matematicienilor, mama n-ar fi putut trăi dacă fiica n-ar fi câștigat ceva bani.”

– Ați stat toată viața în spatele lunetelor și telescoapelor; ce spectacol, ce senzație și câtă armonie vă dezvăluie Universul, în toată nemărginirea lui?
– Chiar și cu instrumente mai mici, se pot observa obiecte cosmice situate la distanțe de milioane de ani-lumină, iar, cu marile telescoape și radiotelescoape, Universul, această imensitate de materie și spațiu, a fost străpuns până la distanțe de circa zece miliarde de ani-lumină. Dacă încercăm să conștientizăm Universul în totalitatea sa, observăm un fapt uimitor; întâi de toate, este excepțional de complicat și subtil în structură și manifestare. Meditând asupra lumii materiale, structurată în diverse forme și exprimări, ajungem să ne punem întrebări privitoare la început și sfârșit: cum a apărut viața? Are Universul o origine și – dacă are – care este aceasta? Dacă are una – deci, un început –, are și un sfârșit sau este infinit de vechi și nesfârșit în viitor? Iată numai câteva întrebări la care astronomia încearcă să răspundă. Fără îndoială că frumusețea Universului constă în armonia lui, guvernată de legile sale, dominate, la rândul lor, de legea gravitației universale. Și, totuși, la această armonie se adaugă cataclismele cosmice, rezultate tot din legile evoluției materiei, observate încă din antichitate și până în zilele noastre sub forma unor explozii violente de stele și cunoscute sub numele de supernove, care, în câteva minute, pot distruge în totalitate eventualele sisteme planetare pe care le-ar poseda. Ideea că oamenii de știință sau teologii, care, în prezent, nu înțeleg decât o fărâmă din acest cosmos vast și impunător, ar fi descifrat de pe acum originile Universului este doar puțin mai absurdă decât pretenția că așa ceva ar fi stat în putința astronomilor din Mesopotamia de acum 3.000 de ani, de la care vechii evrei au împrumutat teoria cosmogonică din primul capitol al Genezei. Originea, așadar, încă nu o cunoaștem.

– Nu-mi rămâne decât să vă mulțumesc pentru amabilitate și să sper că, într-o zi, omenirea va reuși să sfărâme toate hotarele acestei „enorme nedreptăți”, cum numea Universul Jules Romains.
– Am credința că, oricât de târziu, așa se va întâmpla.

Florin Bălănescu