Există oameni care poartă în destinul lor nu numai propria biografie, ci și memoria unui popor. Varujan Vosganian este unul dintre acești oameni. Scriitor, poet, prozator și om de cultură de origine armeană, el a reușit să transforme memoria istorică într-o materie vie a literaturii, iar suferința trecutului într-o meditație asupra demnității, credinței și condiției umane.

Când rostim numele lui Varujan Vosganian, gândul ne poartă firesc și spre Gherla, orașul transilvănean a cărui identitate este profund legată de comunitatea armeană. Armenii au avut un rol fundamental în dezvoltarea și configurarea orașului, ridicând aici construcții care au devenit repere ale patrimoniului cultural și spiritual.
În centrul acestei moșteniri se află Catedrala armenească, în care se păstrează celebrul tablou „Coborârea de pe Cruce” atribuit lui Peter Paul Rubens, una dintre operele de artă de mare valoare aflate în România.

Este o frumoasă coincidență simbolică: într-un oraș ctitorit și modelat de armeni se află o operă de artă în care lumina și suferința se întâlnesc, iar peste veacuri un scriitor armean, Varujan Vosganian, va transforma la rândul său suferința în lumină prin puterea cuvântului.
El este armean prin rădăcini și român prin limba în care își construiește opera.
Această dublă apartenență nu desparte, ci unește. În scrisul său, memoria armenilor devine parte a memoriei universale. Drama unui popor devine drama omului care își caută locul în istorie, iar istoria încetează să mai fie o succesiune rece de date și devine poveste, chip, voce și destin.

Opera sa literară este bogată și diversă. A debutat editorial cu volumul de poezie „Șamanul albastru”, urmat de „Statuia comandorului”, „Ochiul cel alb al reginei”, „Iisus cu o mie de brațe”, „Cartea poemelor mele nescrise”, „Ei spun că mă cheamă Varujan” și „Neîndemânatic de viu”. În proză, a publicat „Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri”, „Povestiri despre oameni obișnuiți”, iar romanele „Cartea șoaptelor”, „Copiii războiului”, „Patimile după Gödel” și „Dublu autoportret” configurează un univers literar preocupat de memorie, istorie, război, identitate și destin.
Dintre acestea, „Cartea șoaptelor” ocupă un loc aparte. Este cartea în care istoria armenilor este recuperată prin vocile celor care au trăit-o, au suferit-o și au transmis-o mai departe. Romanul a primit numeroase distincții, între care Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române și Premiul Literar al Europei Centrale „Angelus”, fiind tradus în numeroase limbi.
Titlul însuși – Cartea șoaptelor – este sugestiv pentru întreaga viziune a autorului. Șoapta este vocea celui care nu vrea să lase memoria să moară. Este glasul bunicilor, al celor dispăruți, al exilaților și al supraviețuitorilor. În mâna scriitorului, șoapta devine literatură, iar literatura devine formă de salvare a memoriei.

Dar Varujan Vosganian nu este numai prozatorul unei memorii istorice. Poetul din el caută permanent lumina ascunsă în cuvinte. Poezia sa se mișcă între concret și metafizic, între trup și spirit, între istorie și eternitate. De aceea, literatura lui poate fi privită ca o încercare de a transforma cuvântul într-o formă de lumină.

Cuvântul lui nu este numai mărturie. Este și rugăciune.
Nu este numai memorie. Este și speranță.
Nu este numai istorie. Este și destin.

În această perspectivă, Varujan Vosganian reprezintă o punte între culturi. Prin originea sa armeană, prin preocuparea pentru memoria comunității sale și prin literatura scrisă în limba română, el demonstrează că identitatea culturală nu trebuie închisă în granițe. Dimpotrivă, ea poate deveni o punte către celălalt.

Astăzi, în calitatea sa de președinte al Uniunii Scriitorilor din România, Varujan Vosganian se află și în centrul vieții instituționale a literaturii române. Mandatul actual al conducerii Uniunii Scriitorilor este 2024–2028.
Această responsabilitate adaugă o dimensiune nouă portretului său: aceea de om chemat să privească nu doar către propria operă, ci și către destinul literaturii române contemporane, către scriitori, reviste, cărți, generații și direcții estetice.

Putem spune, metaforic, că destinul său se află sub semnul unei triade a memoriei și luminii: Gherla – cetatea armenilor, Rubens – pictorul care a lăsat acolo imaginea suferinței transfigurate, și Vosganian – scriitorul care transformă memoria suferinței în cuvânt.

Dacă Rubens a pus lumina pe pânză, Vosganian caută să o pună în cuvânt.
Iar între pânza lui Rubens și paginile lui Vosganian se întinde un arc peste timp: suferința poate fi uitată de oameni, dar arta are puterea de a o transforma în memorie și memoria are puterea de a deveni lumină.

Varujan Vosganian rămâne astfel o voce aparte a literaturii române contemporane – voce venită dintr-o veche memorie armeană, dar rostită într-o limbă română pe care o îmbogățește prin sensibilitate, imaginație și conștiință istorică.
În fond, aceasta este poate una dintre marile frumuseți ale culturii: să poți veni dintr-un popor cu o istorie dramatică și să dăruiești celeilalte culturi în care trăiești nu resentiment, ci literatură.
Iar literatura, atunci când este adevărată, face ceea ce face lumina:
nu întreabă de unde venim, ci ne arată drumul către ceea ce putem deveni.

Al.Florin Țene