Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Veronica Micle – un nume intrat în legendă

Primit pentru publicare: 29 iul. 2017
Autor: Mircea DAROȘI
Publicat: 30 iul. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

Veronica Micle – un nume intrat în legendă

 

Năsăudeanca, despre care ne este întotdeauna drag să vorbim, s-a născut în acelaşi an cu Eminescu. Viaţa ei s-a încheiat ca un zbor frânt în cei mai frumoşi ani ai tinereţii. La cincizeci  de zile de la moartea lui Eminescu, în noaptea de 3 spre 4 august 1889, la ora 23, s-a stins din viaţă cea care a fost numită „Tu blond noroc al unui vis deşert, / Tu visul blond unui noroc ce nu e”.

Confruntată cu destinul tragic al lui Eminescu, retrasă la mănăstirea Văratec, unde, fără reazem în existenţă, copleşită de suferinţe şi de golul lăsat de marele ei prieten, Veronica Micle se hotărăşte să-şi curme zilele, administrându-şi o doză mare de arsenic. După aproape o zi de agonie, cu toată insistenţa medicilor, viaţa ei nu mai are salvare.

Era într-o zi de marţi, când au început să sune clopotele ce anunţau moartea Veronicăi Micle, fiica lui Ilie Câmpeanu şi a Anei din Năsăud. Se împlinise teribila previziune a lui Eminescu dintr-o poezie a sa din 1879: „Nici cenuşa noastră-n lume / Scumpo, nu s-o întâlni”.

Corpul neînsufleţit al poetei a fost înhumat, două zile mai târziu, în curtea bisericii Sfântul Ioan din Văratec, unde se află şi azi o cruce de marmură pe care este dăltuit următorul epitaf  extras din poezia sa „Şi pulbere, ţărână…
               „Şi pulbere, ţărână din tine s-a alege,
               Căci asta e a lumii nestrămutată lege;
               Nimicul te aduce, nimicul te reia,
               Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea”.

         Oricine va poposi în preajma acestui mormânt, cu siguranţă că îşi va aminti  de marea iubire dintre cei care „veacul de azi, una îi vede acum”.

         Dacă în timpul vieţii năsăudeanca a cunoscut calomnia, nici în postumitate n-a avut o soartă mai bună. Aceasta s-a datorat unor oameni de rea-credinţă, unor publicişti mânaţi de propriile lor interese, care i-au vulgarizat ani la rând amintirea prin lucrări de succes facil. Veronica Micle n-a fost cauza unor calamităţi în viaţa lui Eminescu, aşa cum unii susţineau, ci dimpotrivă, a fost ecoul unei iubiri care a intrat în legendă. Nu numai poeziile pe care şi le-au dedicat unul altuia sunt o dovadă a acestei relaţii afective, ci mai ales scrisorile lor.

         Dacă Veronica n-ar fi insistat într-un moment de cumplită disperare ca Eminescu să-i înapoieze scrisorile, iar poetul nu i-ar fi îndeplinit dorința, poate aceste sclipiri epistolare și-ar fi pierdut urmele. Ele au fost păstrate cu sfințenie de către moștenitoarele sale și publicate prin bunăvoința d-nei Cristina Zarifopol-Iliaș într-un volum intitulat ,,Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit “, apărut în anul 2010. E vorba de 93 de scrisori din care, cele mai multe îi aparțin Veronicăi Micle.

        Găsim în ele tandrețe și iubire, bucurie și întristare, regrete și împăcare, gelozie, pasiune, intrigi și chiar multă durere. Formulele de adresare sunt foarte familiare, în care predomină cuvintele drag și dragă, precum și o serie de diminutive, iar conținutul scrisorilor este încărcat de cele mai alese sentimente :,, Eminule, când vii să te văd, să te mai pup, să te mai năcăjesc și apoi să te mângâi și să-ți cer iertare frumușel și apoi într-o lungă și dulce sărutare să se uite toate relele…. “ ,, Măi îngerașule, așa te-aș săruta ș-așa te-aș desmierda, ș-așa aș veni la tine de repede dacă n-aș fi bolnav….Puiuțul meu cel scump și iubit – ce faci tu ? “

În aceleași scrisori găsim lipsa de entuziasm al poetului, dramatismul relației dintre ei, aproape torturați de iubirea lor și de lumea în care trăiesc.

          Elisabeta Conta, sora marelui filozof, aflată în preajma aceluiaşi Văratec, spunea că „Veronica a fost întotdeauna o prietenă devotată lui Eminescu, a înfruntat invectivele mentalităţii putrede din acea vreme, l-a încurajat în deznădejdea ucigătoare, când el încă scria, dar şi după ce s-a îmbolnăvit, mai ales atunci, când bârfele erau mai puternice decât oricând”.

         Cei mai mulţi critici literari recunosc în creaţia Veronicăi Micle influenţa versului eminescian, dar şi delicateţea sentimentului prin care ea  îşi exprimă iubirea, dorul mărturisit, tristeţea sau însingurarea. Cu o sinceritate neobişnuită, ea se adresează aproape în exclusivitate aceleiaşi fiinţe dragi care nu este alta decât Eminescu. Lui îi este dedicată şi poezia  „Raze de lună” care a apărut în ziua îngropării poetului şi fusese redactată în dimineaţa zilei de 16 iunie, fără ca ea să fi ştiut că Eminescu închisese ochii cu câteva ore mai devreme la sanatoriul doctorului Şuţu.

Era o coincidenţă fatală care punea semne de întrebare asupra acestui destin:
                    „Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
                    A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună,
                    Toate razele de lună, toate razele de soare
                    Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare”.

          Şi într-adevăr, la numai cincizeci de zile de la moartea prietenului său se stinge şi ea din viaţă, împreunându-şi destinele despre care poetul spune:
             „Ce s-a ales din două vieţi,
              O mână de cuvinte
              Cărora abia le-ar da un preţ
              Aducerile-aminte”.

       Suntem mândri că numele lui Eminescu a chemat pentru totdeauna în legenda veacurilor, amintirea Veronicăi Micle aşa cum au făcut-o marile genii cu alte nume feminine intrate în literatura  universală. Ne bucurăm că de câţiva ani, oameni de suflet au pus bazele unei case memoriale  în Târgu Neamţ, iar la Năsăud, în numele acelei iubiri eterne s-a ridicat bustul lui Eminescu şi Veronica Micle. Biblioteca  din oraşul academicienilor poartă numele poetei,  devenită simbol pentru creaţia eminesciană.

Smara Gârbea, credincioasa prietenă a Veronicăi Micle, scrie în revista „Familia” versurile–epitaf:
                 „Suflet ce-ai zburat spre ceruri, suflet care ai iubit
                 Ai fost mare în durere, iar durerea te-a zdrobit;
                 Însă-n inimile noastre, tu, de-a pururi vei trăi,
                Căci poetă ai fost mare şi-ai ştiut a suferi”.

Povestea vieţii lui Eminescu şi a Veronicăi Micle este povestea unei mari iubiri trăită într-o lume ostilă unde pasiunea lor s-a transformat  într-o succesiune de zădărnicii, iar fericirea mult visată s-a dovedit a fi unul din deşartele idealuri amintite de poet în versurile lui.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5