Primit pentru publicare: 06 iul.2015
Autor: Marin IFRIM
Publicat: 06 iul.2015

VIAȚA DE APOI A CĂRȚILOR – JURNAL (4),  de MARIN IFRIM

Puiu Bobelică Cislău: ”Suntem o planetă de muritori, pentru o moarte veșnică” !

Din când în când, la intervale mari de timp, primesc câte o carte de-a lui Puiu Bobelică Cislău, două dintre acestea fiindu-mi aduse personal, chiar de către autor, buzoian de origine, născut la 11 martie 1937, în localitatea Cislău, stabilit încă din tinerețe în Brașov. L-am menționat pentru prima dată, într-o carte de-a mea, în 1995, în volumul ”Însemnări despre literatura buzoiană actuală”. Sunt un cititor ca toți cititorii, cu toate hachițele posibile, cu pretenții sau cu indulgențe față de anumite scrieri, cu bucuria înțelegerii sau cu neputința  asimilării unor texte concepute altfel decât în registrele convenabile bioritmului meu. Puiu Bobelică Cislău a debutat în anul 1976, cu vomumul de versuri ”Mamă peste ani”, publicând apoi încă șapte sau opt cărți în aceeași tonalitate lirică modestă, dar vădit, onest sentimentală. Pe 26 septembrie 2012, autorul  m-a vizitat la servici și mi-a dăruit o carte de versuri cu un titlu căruia trebuie să-i dai roată o vreme, pentru a încerca oarece dumeriri: ”PHONOPOETICĂ sau Cuvântul din gura minciunii” (Ed. ”Gotic”, Brașov, 2012, 72 pag). Autograful poetului sună la fel de misterios: ”Domnului Marin Ifrim, un cuvânt al iubirii spus de gura – fără minciună”. Cu această ocazie, cât a scris cele câteva cuvinte, în loc de o prezentare a activității sale literare, Puiu Bobelică Cislău mi-a mărturisit că suferă de cancer. Dacă am înțeles bine, tocmai făcuse o operație. Ca atare, nu știu dacă acest domn cumsecade, ciudat în felul său, dar vădit împătimit de poezie, încrezător în talentul său literar, o mai fi trăind sau nu. Sub autograful și semnătura sa, mi-a trecut și un număr de telefon mobil. Un număr pe care nu l-am folosit niciodată, cu atât mai puțin în condițiile în care nu mai știu dacă autorul va citi vreodată aceste rânduri, așa cum era foarte posibil ca nici eu să nu le mai fi putut scrie vreodată, căci, la începutul anului 2014, mi-am întrezărit moartea în tot derizoriul ei, prilej cu care, pe patul de spital, învelit în furtune, trăgând o linie sub cele 21217 zile trăite, până în preziua unei operații chirurgicale, am ajuns la concluzia că toate slujbele avute până atunci au fost de rahat, niciuna nemeritând atâta risipă de viață, și că, din toată această agonie perpetuă, la posibilul final de viață, nu rămâneau în urma mea decât copiii mei și cărțile mele publicate. Asta cred și acum, cu gândul la poetul Puiu Bobelică Cislău. Nu-i cunosc familia, dar i-am citit câteva din cărțile sale, despre care, din puținele și scurtele discuții avute cu el, am înțeles că ele, scrierea lor, reprezintă pentru el una dintre puținele și adevăratele bucurii ale întregii vieți. Privită de undeva, din zona scriitorilor care-și cunosc și recunosc obârșia de cititori,  poemele lui Puiu Bobelică Cislău sunt inconfortabile, criptate, rătăcitoare în căutarea obsesivă a unei originalități riscante sub aspectul comunicării: ”Întâmpinare de carte/Phonopoetică/sau/Cuvântul din gura minciunii/-Proxima Moralia/Acestea-s cuvinte/Limitrofe,/Legate-n versuri/Fără strofe,/Aruncate-n fața sorții/Din clipele ce bat/În toaca nopții!”. În prefața cărții, Eugen Evu, scriitor cu o experiență vastă, găsește suficiente argumente pentru a convinge și pe alți cititori că Puiu Bobelică Cislău este un poet care nu scrie doar pentru a se afla în treabă: ”Titlul acestei cărți este ingenios explicit, nuanțând o autoconștientizare acribică, logic înăcrită, a unui om structural loial șieși; fonia fiind podoaba (ornamentica jucăușă) a substanței cogito…, iar chinuirea cuvântului (virtual) în <gura minciunii> , nicicum cu Prostia, fie ea când are pirostrii. Memoria poeziei este una freatică, cu izbucuri sau mici vulcani noroioși(…)Cele două dimensiuni – paralele- ale brașoveanului rămân Timpul și Drumul. La răscruci, el ne lasă câte o troiță. Poate ar trebui să parcurgem invers timpul, asemenea ceasornicului…epifizei”. Mai spre sfârșitul cărții, autorul a strecurat și câteva pagini de ”Stropi de idei în lumea maxiaforistică”, un fel de poeme într-un vers, care, cred că nu mă înșel deloc, sunt mult mai articulate decât versurile: ”Un poem frumos îl laudă cuvintele pe care le citești”. Una peste alta, Puiu Bobelică Cislău, despre care nu mai știu de-o fi în viață sau nu, cel puțin în acestă carte, prefațată de Eugen Evu, în aprilie 2012, se dovedește un autor de literatură frecventabilă, așa cum sugerează, pe ultima copertă, cunoscutul scriitor brașovean A.I.Brumaru: ”O simplitate încântătoare se împlinește de regulă în versul lui Puiu Bobelică Cislău cu modelul (”puseul”) oximoronic…!”. În finalul acestor rânduri grăbite, am măcar o certitudine: poezia lui Puiu Bobelică Cislău trăiește. Drept pentru care respir oarecum ușurat, convins că mi-am făcut datoria de a recunoaște munca onestă și tenace, de-o viață, a unui misterios artizan al cuvintelor contorsionate. Concluzia: uneori, când trăiești prea mult între cuvinte, te uiți în oglindă și vezi ceea ce scrii sau ceea ce nu ai vrea să știi niciodată!