Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Vîntul interior

Niculescu DragosDragos Niculescu

 

 

 

 

Vîntul interior

Prin noi bătea un vînt cumplit şi ne ţineam strîns agăţaţi
de stîlpii felinarelor, fluturînd ca nişte steaguri conspirative.
În jurul nostru era cald, lumea deja se strînsese să se uite la noi,
să-şi exprime părerea, în timp ce deasupra noastră, în sticla lămpilor
muşte captive căutau un pasaj de trecere, o altă dimensiune, salvatoare.
Era cald, soarele bătea cu putere, dar noi dîrdîiam
sub crivăţ, cu degetele crispate pe stîlpii metalici.

Mă uitam din cînd în cînd la tine cum levitai sub puterea
vîntului interior, paralelă cu solul. Cu părul aşa, fîlfîind, păreai o mireasă
nepămînteană, în căutarea fără sfîrşit a unei ţinte nomade. Mă mai priveai şi tu
şi chiar mi-ai făcut o dată cu ochiul, de parcă situaţia noastră ar fi fost
una fericită, de parcă trecutul şi viitorul nostru şi-ar fi găsit un
înţeles tainic în chiar acele momente de cumpănă.
Oraşul se golise, se strînseseră toţi în piaţa aceea prăfuită, pe nisipul dogoritor.
“Ce-i, domnule, cu ăştia?”, întrebă unul gras, cu pălărie de paie, molfăind
dintr-o îngheţată. “Opinia mea e că trebuie să intervenim într-un fel, nu pare
firesc ce se întîmplă cu ei.” Lumea nu-l asculta. După ce ne priviră
un timp, începu fiecare să-şi vadă de treburile lui:
doi copii curăţau cartofi chiar lîngă noi, într-o găleată de plastic,
un măcelar îşi deşurubă piciorul de lemn şi-l aruncă în băcanul de peste drum,
lustragiul, în lipsă de clienţi, începu să-şi perie de colb toate dimineţile
irosite de-a lungul ingratei lui existenţe.

Călăreţul sosi mai tîrziu, cînd vîntul din noi dădea semne
să se mai potolească. Capul şi-l ţinea în mîna stîngă, în mîna
dreaptă ţinea hăţurile. Pe gîtul lui vindecat se opri un porumbel alb.
“Va trece şi asta”, ne vorbi capul din palma lui stîngă.
“Locuitorii acestui oraş nu sînt obişnuiţi cu cataclisme îndelungate.
Uitaţi-vă, au şi plecat, fiecare îşi vede de treaba lui.”
În acel moment ne-am prăbuşit amîndoi în nisipul fierbinte,
cu braţele larg deschise, ca două cruci pregătite pentru începutul
sau sfîrşitul unui calvar. Vîntul din noi încetase.
Călăreţul se îndepărtă, cu porumbelul alb pe gîtul vindecat, şi abia
atunci am văzut aura ce-i înconjura chipul.

“S-a dus şi ultimul arhanghel…”, şopti copilul curăţînd cartofi,
în timp ce tu te prinsesei de-o rază blîndă,
care se strîngea înspre nori.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5