Vara fierbe-n uitare,
Cerul e pierdut mereu,
Ziua-mi este-n văitare,
Suspinu’-i stăpânul meu.

Pe șesul cuprins de pară,
Râul Ibănesei a dispărut,
Mai trece-ncet o seară,
Zilele fug iute spre apus.

Verdele Dumbravei moare
Sub amiaza focului viu,
Umbra fuge-n cuptoare,
Ca un vis pierdut târziu.

Luna sângerie pare
Peste lacul unui Zeu
Și-n taina ei apare
Dorul din lira lui Orfeu.

Codrul încă știe
Vechea şoaptă din izvor,
Totu-i pribegie,
Totu-i cântecu’-n zbor.

Arde vremea-n vale
Ca un jar mereu stingher
Și, pe-a visului cale,
Aruncă pulberi către cer.

Greu ne este vara,
Când văzduhul arde viu,
Dar plecând, povara
Lasă dorul mai târziu.

Steaua tremurătoare,
Peste noaptea de mătasă,
Scrie clipe amețitoare,
Ce se sting tăcute-n casă.

Ceasul bate-n frunza rară,
Parcă-i somn sub crin și tei,
Fuge-a vremii noastră scară
Printre umbre și scântei.

Vara trece, iute, moare,
Ca un cântec străveziu
Și, deși, pe toți ne doare,
O chemăm din nou târziu.

Și când toamna cea dorită
Va-nveli păduri și văi,
Vom plânge vara-nsorită,
Ca pe visul de sub tei.
*
Și prin colbul din ogradă,
Unde plânsul nu era,
Să mai văd o umbră dragă,
Din copilăria mea.