Dumiitru PETRAŞ

Visul din oglindă

De ce plânge secunda uitată în ceas?
Eu visez lumina dincolo de infinit,
Cum vine din oglinda lungă cât o viață
Prin ochiul de sânge aproape descis.
Zborul din păsări deschide fereastra
Să poată privi Calea Lactee afară
Munții de apă să curgă în mâini de izvor
Și peste îmbrățișări de miri să încapă inele
Iar visului să-i crească aripi din oglindă
Să poată zbura peste infinitul nopții în noapte
Când steaua polară cerșește si plânge
Oglinda mare se sparge în cioburi de vis
Umbra ceartă privirea care pleacă
Ca o iarnă bătrână pe sănii de vânt.
Cuprind ecoul din clopot când bate
Și cioburi din oglindă, pentru visa dun
Ca să mă pot visa cu visul în oglindă
Oglindă mare, luminoasă, cât un vis.
Voi merge pe jos noaptea până acasă
Voi împleti din vise o mare coroană
Și voi zâmbi din oglinda unui vis
Oglindă ninsă cu fulgi de soare
Pe care multă iubire am scris.