Semnal editorial :
Vlad SCUTELNICU – “ZARURI”

Autor, Al. D. FUNDUIANU

…Tot mai frecventată de întâmplări culturale, sala de lectură a Bibliotecii Judeţene „Mihai Eminescu” din Botoşani a fost, din nou, sâmbătă, 20 martie, gazda unui eveniment. Poetul Vlad Scutelnicu şi-a adunat prietenii pentru a-i fi alături la împlinirea a 50 de ani şi la lansarea albumului de poezie „ Zaruri”. Pe lângă apropiaţi ai familiei – rude, colegi de serviciu şi oficialităţi din cultură, au răspuns invitaţiei criticul literar Mircea A. Diaconu, profesor universitar, decanul Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Suceava, scriitorii: Cassian Maria Spiridon de la Iaşi, Adrian Alui Gheorghe de la Neamţ, Gellu Dorian, împreună cu un semnificativ grup de poeţi botoşăneni, din toate generaţiile.

Partea festivă a întâlnirii, cuprinzând flori, îmbrăţişări, alocuţiuni / urări, dar şi atribuirea unor distincţii pentru merite literare, a fost repede depăşită de…chestiunile de fond: lansarea (nu aruncarea) „Zaruri”- lor!

Am scris, mai sus, albumului de poezie „Zaruri”, nu pentru că ar fi notat undeva acest lucru. Nu, această menţiune lipseşte, dar …aşa arată. Prin ţinuta de lux, cartea lansată de Vlad Scutelnicu pare mai degrabă un album de artă literară decât o obişnuită…tipăritură de versuri. (Cum, din păcate, şi nu rareori, întâlnim prin rafturile librăriilor şi bibliotecilor: hârtie ieftină şi, evident, proastă, omisiuni / greşeli de corectură sau de tipar, încadrare neglijentă în pagină, fără un minim simţ estetic, iar dacă şi versurile mai sunt banale, constatări prozaice cotidiene, lipsite de orice fior liric, atunci categoric rezultă un desăvârşit şi complet inutil produs subcultural. Nu sunt neapărat un adept al formei, cu orice preţ; admit că se pot scrie lucruri valoroase ori chiar excepţionale şi pe hârtie mai modestă, ba chiar şi cu unele imperfecţiuni de corectură şi tipar, dar e păcat! Să umileşti un autor… Nu vă impacientaţi, nu mă apuc să exemplific; prezint scuze cititorilor pentru aceste „abateri” de la subiect şi, în consecinţă,… trag numaidecât şi imediat paranteza!).

În acest sens, Vlăduţ Scutelnicu este un răsfăţat al soartei. I-a surâs şansa la… „Zaruri”! În lucrarea în discuţie, s-au întâlnit bunul gust / simţ cu talentul. S-au întâlnit profesionalismul / talentul autorului cu profesionalismul / arta editorului! Fineţea hârtiei, calitatea tiparului, distincţia caracterelor utilizate, modernismul scriiturii; inovaţie, vocaţie, curaj… Dar, să nu mai lungim vorba şi să spunem că meritele aparţin, în egală măsură, autorului şi Editurii „Brumar” din Timişoara, colecţiei realizate de către Loredana Tîrzioru şi Robert Şerban (editor). Cartea este completată şi de un avizat cuvânt critic aparţinând profesorului Mircea A. Diaconu.

Volumul „Zaruri” reconfirmă „verbul unui poet original, a cărui tonalitate sceptic – ironică nu exhibă angoasa, aşa cum nu coboară spre histrionismul mistificator. Nu e vorba de vreo originalitate căutată, aşa cum nu găsim nimic patetic, forţat, excentric – teribilist în poemele sale. Firescul discursului liric este, dacă vreţi, prima calitate a acestei poezii (…)”, afirmă Mircea A. Diaconu.

Iată, însă, şi alte câteva opinii în viziunea criticului mai sus amintit: „(…) poeme despre timp, despre ameninţarea morţii, despre spaimă, scrierile lui Vlad Scutelnicu se aşează într-o construcţie atentă, mizând pe reluarea câtorva motive – în prim plan, cel al zarurilor – care proiectează realul în oniric şi tind să pună totul pe seama unei revolte ontice. Dublată de scepticism, ironia lui abia rezistă nonconformismului şi răzvrătirii, pierzându-se în interogaţii care dezvoltă scenarii fantasmatice, iluzorii. Viaţa însăşi se mută pe tărâmuri ipotetice, mod al fiinţei de a-şi manifesta strigătul şi de a se vindeca de nelinişte. Până la urmă, ultima graniţă, aceea dintre poezie şi viaţă este la rându-i pulverizată”.

În spaţiul acestui modest semnal editorial nu-mi mai rămâne decât să ilustrez cele scrise mai sus cu măcar câteva versuri, dar şi plăcerea de a vă îndemna să lecturaţi o carte în care autorul, Vlad Scutelnicu, a investit / a risipit cu generozitatea-i cunoscută muncă, inspiraţie şi talent.
Spun asta, deoarece: „(…) în versurile unui poet / chiar şi clipa care / îngrămădeşte nori peste cenuşa lui / este autobiografie”. (puţină relativitate)

Sau: „(…) ! hei prietene / ? un te grăbeşti // alergi şi nu ai timp / să observi că între un poem / şi lama unui cuţit care priveşte spre / faţa ta / nu e nici o diferenţă / cum nici o diferenţă nu e / între crescătorii de capre de la baranca / şi cosmonauţii navetei Columbia / pulverizată în altă dimensiune / (nouă februarie două mii trei deasupra Israelului) // alergi şi nu / ai timp pentru un vin negru de Suliţa / pe care să-l bea toţi / poeţii universului // ! hei prietene / ? un te grăbeşti / unde alergi aşa / …aşteaptă…// ? vezi banca din faţă / a fost dăltuită pentru tine // ! şezi / poate vrea Dumnezeu să-ţi vorbească”. ( între un poem şi lama unui cuţit)

Cu certitudine, poetul Vlad Scutelnicu este un răsfăţat al soartei! Nu ştiu dacă i-a surâs şansa la „Zaruri” sau… i-a vorbit Dumnezeu (?!). Discreţia Poetului este „ea însăşi un semn al valorii” (M. A. Diaconu). Subscriem, aşa e!…

Felicitări şi…la mai mare, Vlăduţ Scutelnicu! Sensibilitatea, căldura, generozitatea şi înţelepciunea ta, ne fac pe toţi mai blânzi, mai apropiaţi, mai prietenoşi şi (măcar un pic) mai înţelepţi.