Este aproape necunoscută situația românilor din nordul Transcarpatiei, regiune din vestul Ucrainei. La granița dintre Ucraina, Polonia și Slovacia se află o populație românească numită de ucraineni și unguri: volohi. Dar această populație își spune simplu, că sunt rumâni și vorbesc limba rumânească. De fapt vechea denumire pe care și-au dat-o singuri, în istorie, dintotdeauna, românii, așa cum scrie și în cărțile sale acad. Ioan Aurel Pop. Volohii este un exonim utilizat doar de oficialitățile ucrainene pentru a denumi minoritatea etnică de origine română răspândită în nordul regiunii Transcarpatia, teritoriu care a fost la Polonia, Ungaria și Cehosolvacia de-a lungul istoriei. Astăzi aproximativ 15 mii de oameni se intitulează rumâni, dar autoritățile ucrainene le spun volohi. La recensămintele de dinaintea anului 2001, toții volohii erau înregistrați ca ucraineni, iar la recensământul din 2001 volohii au fost înscriși ca români, dar care vorbesc ucraineana. Volohii, de fapt, sunt români. Populația din jur, de regulă, îi confundă uneori pe volohi cu romi, dar se deosebesc după următoarele criterii: volohii vorbesc un dialectul românesc (păstrat la nivelul secolului al XVIII-lea) în timp ce romii transcarpatini comunică în maghiară, țigănească și ucraineană. La caracteristici antropometrice – pielea și părul volohilor posedă nuanțe mai deschise. Majoritatea se declară aparținând credinței ortodoxie, dar numărul volohilor care ca se atribuie la o anumită biserică este scăzut, iar principalele sărbători religioase ținute de toți sunt Crăciunul și Paștele. Un număr semnificativ de volohi au devenit neo-protestanți în ultimele decenii. Originea volohilor este discutabilă, din cauza numărului redus de cercetări etnografice. Volohii înșiși nu au o tradiție de a păstra legendele despre trecut (totuși, bătrânii vorbesc despre originile lor și au declarat că au venit în Transcarpatia din Maramureș). Studiile etnografice viitoare paote vor clarifica situația acestor români.

La 200 km de Sighetu-Marmației, pe drumul care duce spre Ujgorod, în apropierea Muncaciului, unele surse jurnalistice locale susțin că trăiesc în jur de 15.000 de volohi. ”Rumânii” din Carpații Păduroși s-au deșteptat ca o etnie românofonă abia recent, ca urmare a vizitei unor jurnaliști români. Azi volohii rezonează românește, pendulând între apelativul de „țigani albi” și cel de româno-volohi. ”Țigani albi” nu se referă la etnie, ci la spiritul de libertate, volohii trăiesc modest, ca păstori și țărani, fără gospodării solide. Acum câțiva ani, Domnica Marina, o profesoară de Limba română, din Ucraina, într-o piață din Muncacevo a descoperit pe țăranii volohi. A organizat mai multe cercetări în zonă, din curiozitate, și a făcut să iasă la iveală existența a unsprezece localități din această zonă, cu grupuri etnice care-și ziceau volohi, dar care nu auziseră de România, de poporul român sau de limba română; între acestea: Poroșcovo, Svaleanki, Obava, Cvâjnița, Mircea, Dolha etc. Toate aceste localități, ca amplasament geografic, coincid cu fostele așezări medievale amintite de către acad. Ioan Mihalyi de Apșa, în lucrarea ”Diplome maramureșene” (1900). Cu totul izolat, în fosta armată a U.R.S.S., unii tineri au mai aflat că pe teritoriul republicii mai sunt și alți „ciolovici” care vorbesc o limbă asemănătoare cu a lor sau pe fostele șantiere și în fostele colhozuri multietnice. În sfârșit, la începutul anilor ’90, în localitatea Poroșkovo, unde trăiesc aproximativ 1.600 de suflete, un tânăr venit din armată a adus cu el un tranzistor la care, cu uimire, au auzit vorbindu-se românește, însă era o limbă „stricată”, din punctul lor de vedere, foarte grea, în comparație cu graiul lor. Abia în anul 1998, intrând pe firul acestei povești, Radio România Actualități, prin reporterul pentru Maramureș, Adrian Marchiș, se realiza prima emisiune din ciclul „Ora românilor de pretutindeni”, în sânul acestei comunități promovând în eter o realitate istorică inedită. Lectorul universitar doctor Ilie Gherheș apare într-un articol publicat în ziarul ”Națiunea”, cu informații despre volohi, că: „Important este ca să descoperi în secolul XXI încă 10 mii de frați ai tăi este ceva care din punct de vedere științific ai spune că aproape nu-i adevărat. Iar la rândul lor, ei să-și descopere țara în secolul XXI. Nu poate nimeni de acum să scrie istoria părții de nord a românismului și să nu-i bage în seamă pe volohi.” Se observă imediat cine vizitează Ttranscarpatia că această comunitate este ruptă de celelalte. Ei își duc veacul într-o sărăcie lucie, in izolare și ignoranță. Ei spun: „Isi, tot rumâni! Tuturinde (peste tot) îi tot zona de rumâni!”, spune localnicul Vasile Lăcătuș. „E, grăim rumânește, na cum să nuuu?!… Am păzit limba nostră… Estem volohi de la început, de la moșii și didu (bunici) noștri! Numa iși al fo’ (numai așa a fost), n-am plecat arindinea (în alta parte).” „Ruman ieste? Frate ieste!” Baba Maria are 82 de ani și este femeia cea mai bătrână din comunitatea de volohi. Își acceptă originile când aude despre ele. E una dintre cea mai prețuite și respectate persoane din comunitate. „Volohii rumâni is. Iși s-o pomenit. Mulți o vint de pa Cehuri (Cehia), eram volohi de-acolo. Mama grăia cu tata rumânește. Tata făsea linguri”, se afirmă în urma unei cercetări a jurnalistului George V. Grigore. (vezi și Gazeta de Maramureș, 9 august 2021). Referitor la așezarea volohilor de-a lungul Carpaților Nordici, în perioada în care istoriografia maghiară era obiectivă față de români, aceasta recunoștea: „Istoricii unguri care s-au ocupat de trecutul județului Bereg, – pe bază de cercetări de arhive – ajung la concluzia că românii au fost așezați aici înainte de venirea ungurilor, întinzându-se până în regiunea Munkacsului, Beregszasz-ului și Hatszeg-ului”. Ei sunt atestați documentar în Evul Mediu, în aceste locuri unde azi găsim doar vagi reminiscențe, cauza românilor nord-carpatini părea una pierdută încă din secolul al XIX lea: „Românii din lungul Carpaților nordici și nord-vestici, sunt pomeniți în documente până în a doua jumătate a veacului al XVII-lea. De acum înainte, apar tot mai rar, fiind pe încetul deznaționalizați de către populația numeroasă ruteană și slovacă”. Un document autentic, referitor la românii din Bereg, aparținând reginei Elisabeta a Ungariei, emis la 28 octombrie 1366, în Buda, scria: „… Ne relatează nouă Clement și Ioan, fiii lui Maxim, Nicolae și Valentin, fiii lui Crăciun, românii noștri, că în timp ce românii și iobagii lor vin pe moșiile voastre, pe proprietățile și în mijlocul vostru în căutarea hranei lor, voi îi judecați și le confiscați fără încetare lucrurile, proprindu-le persoanele. Asupra acestui lucru pretindem credicioșiei voastre, poruncindu-vă cu toată strășnicia, ca de acum înainte să nu mai îndrăzniți în niciun fel să îi judecați pe pomeniții români și pe iobagii pomeniților români, pe moșiile voastre…”. (vezi Manciulea, Ștefan, Granița de Vest, Ed. Gutinul S.R.L., Baia Mare, 1994, Marchiș Adrian, La volohii din Transcarpatia, în „Familia Română”, an III, nr. 1 (8), martie 2001).

Azi, volohii români s-au deșteptat și construiesc biserici și școli în limba română. Locul pe care urmează să fie ridicată prima biserică românească din Poroșkovo (Transcarpatia, Ucraina) a fost sfințit în 2019, de către preoții din împrejurimi, împreună cu protopopul Vladimir din Perecin. Biserica românească se va construi cu binecuvântarea IPS Teodor de la Mucacevo, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice, autonome în cadrul Patriarhiei Ruse. De asemenea, școala pentru romanii volohi din Poroskovo a fost înființată recent, iar românii din Maramureșul istoric de pe ambele maluri ale Tisei le duc copiilor abecedare șu culegeri de matematică, Din păcate ajung puține cărți de istorie românească, cărți interzise de regimul Zelenski. Dar iată ce susțineau în epoca URSS cercetătorii sovietici despre românii volohi. ”Volohii sunt împrăștiați în așezări individuale în regiunile centrale și vestice ale Transcarpatiei și, în mare, din Maramureș…Trăiesc foarte caracteristic în satele Mircha, districtul Velikobereznyansky, Kamyanitsa și Antalovtsy din districtul Uzhgorod, Simer, Turya Remety, Turya Pasika și Poroshkovo din districtul Perechynsky. În unele așezări, volohii și-au păstrat caracteristicile lingvistice și culturale, și-au dezvoltat propriul mod de viață, în unele locuri au fost mai puternici, în altele au fost mai puțin asimilați, iar pe alocuri au fost doar numele de sate (Voloske) sau nume de familie tipice s-a conservat.” Interesant că cercetătorii sovietici au descoperit că volohii spuneau că se trag din ”ținutul Maramoro”, de fapt din Maramureșul istoric, care a fost izvorul etnic al românilor din nordul Transcarpatiei de azi. Statul român ar trebui să se implice ca să deschidă școli în limba română, un consulat general și să înființeze un centru cultural românesc Poroșkovo, capitala volohilor români din Transcarpatia. Ca jurnalist și istoric preocupat de istoria românilor din vestul Ucrainei am devenit din 2015 persona non-grata în Ucraina. De ce se vrea ocultarea istoriei acestor români din Transcarpatia de către autoritățile ucrainene?

Ionuț Țene