Primit pentru publicare: 16 iul. 2017
Autor:Mioara BAHNA
Publicat: 16 iul. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Volumul de poezie ”Fluturi de trup” de Nicolae Vălăreanu Sârbu

              Două sunt reperele principale ale perspectivei lirice din volumul Fluturi de trup – Editura Blumenthal, București, 2015 – al lui Nicolae Vălăreanu Sârbu, sugerate încă din titlul cărții: iubirea și creația. Acestora li se adaugă, pe parcurs, altele, simțite ca ineludabile, impuse de cotidian, între care singurătatea sinelui în lume ori condiția omului, în general.
               Cu o empatie temperată, fără efuziuni sentimentale, prin urmare, de obicei sub formă de monolog adresat, poetul – într-un limbaj când grav, când cu note ironic-ludice –, luându-și-o drept confidentă și martor (al zbaterilor sufletești și al observațiilor asupra vieții) pe cea care îi polarizează mare parte din trăiri și care este o prezență continuă în gândurile sale, poetul așadar pornește în prospectarea lumii, de fiecare dată mai bogat cu o zi, remarcă iterativă, matinală, când Dimineața își deschide orizontul convex.

           În ce o privește pe cea care se constituie în ax al existenței îndrăgostitului, într-o metamorfoză perpetuă, femeia este, deci, o imagine proteică, sintetizând propriile-i date și pe cele ale lumii pe care o traversează pasul ori doar imaginația lui, vegheată de cel pe care-l identifică: Tu, ce te naști din lumi dăruite…

           Cu aportul demiurgic al iubirii, universul trăirii este surprins, în poezie, în neopritul proces al devenirii, al împlinirii menirii, de vreme ce Tăișul gândului sclipind / cu idei care fulgeră vidul / răscolesc focul din soare.

           Și dacă dragostea este primul impuls al vieții care i se etalează celui ce alege să se destăinuie prin poezie, arta, în schimb, este mediul în care preaplinul sufletesc i se poate materializa, în primul rând, sentimentele, chiar dacă nu în exces, luând forma expresivă a poeziei, însă dacă, adeseori, o artă poetică este plasată la începutul unui volum de versuri, aici, Nicolae Vălăreanu Sârbu optează pentru dezvăluirea, mai întâi, a premiselor scrisului său, pentru ca, după câțiva pași în această direcție, să puncteze și să sublinieze coordonatele poeziei în care crede. Totuși, exprimându-și crezul, poetul ridică doar câte puțin vălul de pe laboratorul creației lui, așa încât procesul de elaborare a poeziei păstrează o ambiguitate, accentuată prin punerea sub auspiciile unei muze secrete (fiindcă remarcă: O frăgezime pe suflet îți pune / șlefuind litere cu aure sonore / din cristalul cui îl desprinzi / trupului gol să îi dai / crudă pielea?), dar și prin apelul la o topică uneori insolită, în unele contexte, și prin absența punctuației.

            Treptat însă, lamura gândului, ca să-l parafrazez pe Lucian Blaga, pare a se alege, astfel, concepția despre poezie, despre poet, despre procesul de creație se limpezește: Versul îl nasc cu smalț de cuvinte și Uneori se-nfiripă cum cântecul / plimbă sunetele pe portativul urechii. Și drumul acesta începe să-l facă în chip de pelerin înțelept, de-a lungul unei călătorii cu nelimitatele posibilități de cunoaștere pe care le oferă dragostea, viața…
         Preocupat, pe de altă parte, mereu, de efectele iubirii asupra-i, eul creator caută să identifice chintesența acesteia, tradusă, între altele, în Seducțiile tale de mentă sălbatică, simțite cum intră sub piele ca iarba în gura coasei, în stare să învingă orice posibil obstacol, când Treptat cetatea din mine se dărâmă.

             Meditativ cel mai adesea, eul liric face din sine propriul obiect de studiu, analizându-și comportamentul, manifestările induse de factori diverși, de la trecerea necruțătoare a timpului, la interacțiunile cu alții și, în primul rând, cu iubirea și cu actanta acesteia. De pildă, la un moment dat, constată că Inima mea se mai îndrăgostește / numai cu ochii, / nu mai risipește farmecul trupului tău / prin sânge chemarea urcând.

            Egalitatea în fața morții, tristețile inerente ale oricărui destin, viața ca o călătorie, pendularea ființei între așteptări și neîmpliniri sunt alte câteva teme ale poeziei lui Nicolae Vălăreanu Sârbu din acest volum, care, totuși, rămân doar fundalul pentru tema principală, cea a dragostei, ca realitate, dar, cu precădere, ca potențialitate. Printre acestea își fac însă loc și alte gânduri mai… terestre, ca, spre exemplu, cel legat de codrul care nu mai este frate cu românul, cel al asumării unui destin etnic marginal (Suntem fruntași la periferia lumii), ori cel al unei nesfârșite tranziții (Trecerea dintre sisteme), venind dintr-o dezabuzare cotidiană, care, în planul întregului, introduc un alt nivel de abordare a vieții ce-i atenuează lirismul.

              Dincolo însă de aceste aspecte tranzitorii, în concluzie, poetul găsește forța de culege din realitate mai ales imagini cu darul divin, materializat, de pildă, într-o priveliște pe înserat sau în Femeia de lângă mine ori în amintirea copilăriei, care-i dă posibilitatea să simtă cum Arcușul sufletului cântă oda bucuriei / Dumnezeu ascultând-o, astfel că fiorul religios este o altă componentă a poezie din volum, poetul atenționând: Cei care iubesc pe Domnul se nasc a doua oară, încât se poate considera că, și în acest volum, Dumnezeu exilat / a creat cuvântul / egal cu sine însuși.

29 MAI 2017