• Neculai Carp s-a născut la 11 august 1906, în comuna Schineni, județul Tutova (astăzi, sat în orașul Murgeni, județul Vaslui) și a murit la 3 august 2005, la Ploiești, unde a și fost înmormântat. A fost căsătorit cu învățătoarea Elena Sârbu și a avut doi fii și o fiică. A absolvit Seminarul Teologic din Ismail și Facultatea de Teologie din Chișinău. Între anii 1927 și 1992, a fost preot iconom stavrofor în parohia Cârja de Sus, comuna Cârja, județul Tutova (ulterior, în județul Vaslui), după care a slujit, tot restul vieții, la Biserica cu hramul Maica Precista din Ploiești. Despre oamenii, rânduielile, tradițiile și realitățile în schimbare ale satului în care a păstorit, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 10 iulie 1992, la domiciliul său din localitate.

• – Părinte Neculai Carp, de câți ani slujiți în sat?
• – De 65 de ani.
• – În atâta vreme, i-ați cunoscut bine pe localnici; cum erau pe vremuri și cum sunt astăzi?
• – Când am venit aici, în 1927, cârjenii erau cei mai buni gospodari; aveau baltă, stuf și pământ – toate, ale lor. În urma industrializării țării, toți tinerii au plecat și au rămas bătrânii, care s-au conformat noii ordini sociale. Printre alte obiceiuri, au căpătat și indiferența religioasă – nu mai vin la biserică și nu mai țin sărbătorile; de aceea, preoții care au încercat să se stabilească aici, văzând slaba frecvență de la slujbe și duhul scăzut al evlaviei, au plecat.
• – Care este efectul îndepărtării de biserică?
• – Nu mai există Dumnezeu, iar, atunci, mulți vor să se îmbogățească pe seama altora și, când se răzbună pe cineva, îi dau foc, ca să termine cu el.
• – S-a întâmplat asta în sat?
• – Da; unul i-a dat altuia foc la casă și a fost foarte mulțumit că l-a văzut decăzut complet și că s-a răzbunat pe el.
• – Înainte, nu se întâmpla?
• – Nu; pe atunci, nu se pomenea așa ceva, pentru că exista morală. Era și morala familiei, nu ca acum, când se căsătoresc pentru un an sau doi și pe urmă pleacă. Înainte, se întâlneau părinții fetei cu ai băiatului și se interesau de toate, inclusiv de obligațiile ce reveneau fiecăruia; ori, acum, se căsătoresc pe drumuri și – una-două – gata!
• – Credeți că lumea merge pe făgașul ei normal?
• – În ultima vreme, parcă a început să meargă. Și statul a luat măsuri, fiindcă s-a văzut că nu se poate fără morală, și a făcut apel la familie, școală și biserică.
• – Vorbiți, vă rog, despre sărbătorile creștinești – atât cele din trecut, cât și cele de astăzi.
• – Până prin ’40, erau respectate toate frumoasele noastre obiceiuri; veneau colindători cu plugul cel mare, călușari cu dansuri și poezii, chiar și oameni mai bătrâni, care urau gazdei, la fereastră sau înăuntru, ani mulți și fericiți. Acum, nu mai umblă copiii în număr mare cu plugușorul sau cu semănatul, ci foarte puțini. Mare păcat, pentru că ei sunt comorile creștinismului.
• – Câți urători ați primit ultima oară?
• – Doar câțiva; 10-12…
• – Dar acum 70 de ani?
• – Foarte mulți! Peste o sută. Și noaptea, veneau; erau deghizați, făceau glume… La sărbători, se vizitau nașii și cumetrii între ei, în afară de neamuri; revelionul se petrecea cu mare pompă, mai multe familii adunate la un loc. Și se iertau unii pe alții înainte de a intra în Postul Paștelui.
• – Care este calea reîntoarcerii spre vechile, bunele și frumoasele noastre tradiții?
• – Singura rezolvare este, cum am mai spus, opera familiei, a școlii și a bisericii.
• – Care sunt cele mai importante virtuți omenești pe care puneți preț?
• – Cea mai mare dintre ele este morala; dacă ești moral, atunci ești legat de Dumnezeu și de Evanghelie și nu-ți mai trebuie nimic. Asta e calea cea mai bună pentru a moșteni viața veșnică.
• – Aveți o pildă creștinească pe care ați putea-o propune pentru final?
• – La sfârșitul liturghiilor, obișnuiesc să le cânt enoriașilor cântecul următor:
• Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu,
• Oricât va fi de greu necazul meu,
• Oricât voi suferi, cântarea mea va fi:
• „Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu”.
• Pe-ntortocheate căi dac-aş umbla
• Şi-o piatră căpătăi dac-aş avea,
• Oricât voi suferi, cântarea mea va fi:
• „Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu”.

Florin Bălănescu