Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU… DUMITRU LAVRIC

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU… DUMITRU LAVRIC

Georgică Manole: Ce ar trebui să se scrie despre Dumitru Lavric într-un „Dicţionar de folclor”?

Dumitru Lavric: Dacă întrebarea se referă la un dicţionar al folcloriştilor, încep prin a face mărturisirea că am motive să consider un astfel de instrument cultural ca fiind inutil la modul absolut, insectar inexpresiv expunând într-un stil lipsit de individualitate date străine de adevărata personalitate a folcloristului – fiinţă ambiguă, amfibiu trăitor în două universuri: se formează ca intelectual pe coordonatele culturii majore, dar se nutreşte din cultura minoră pe care are avantajul de a o cunoaşte din interior şi a o evalua / comenta din exterior. Din această perspectivă, cred că au fost / sunt folclorişti – model Haşdeu, Eminescu, Şăineanu, Densuşianu, Caraman şi alţi câţiva – puţini. Dicţionarul amintit – care are puţine şanse de a fi realizat – ar trebui să comenteze la modul blagian sau eliadesc măsura în care folcloristul a trecut de la consemnare la comentare şi analiză a înţelesurilor ocultate, de care nu sunt conştienţi nici măcar cei care performează actul de cultură populară – actanţii – mergând până în preajma miturilor de întemeiere şi urmărind răspândirea, relaţionarea şi unitatea lor planetară obţinute într-o preistorie de peste 30 000 de ani. Ar urma apoi expunerea felului cum acelaşi folclorist a sesizat supravieţuirea funcţiilor în condiţiile unui dinamism extraordinar al formelor de expresie şi cum a demonstrat necesitatea imperioasă a acestor forme arhetipale de re-prezentare. Se înţelege, cred, că un astfel de dicţionar ar cuprinde foarte puţine nume Dacă aş figura printre ele, cred că ar trebui menţionat că prin cărţile despre simbolistica sărbătorilor de iarnă, sentimentul românesc al dragostei şi mitologia românească a morţii am năzuit a fi un astfel de folclorist şi năzuinţa nu mă va părăsi nici în realizarea următoarei cărţi (ultima?) despre ETNOEROTICĂ şi ETNOBOTANICĂ.

M.: Sfântul Andrei ne introduce în iarnă, un anotimp pe care îl iubiţi. Făceţi-ne şi pe noi să iubim iarna!

D. L.: Nu am oroarea bardului de la Mirceşti faţă de anotimpul hibernal, dar nu aş putea spune că iubesc iarna ci că sunt copleşit de iubirea pe care sufletul românesc o are pentru acest anotimp – sentiment care supravieţuieşte şi în mine prin amintirea iernilor miraculoase ale copilăriei. Andreiul precede ultimei luni a anului – Îndrea, luna anului, când satul freamătă de pregătirile maiestoaselor sărbători: puritatea pământului şi neclintirea aerului îl pun pe om în faţa eternităţii, lumina emanată de Selene îi sfinţeşte sufletul, liniştea îl face să audă glasurile ce vin spre noi din transcendent, orizontul alb-albastru împacă finitudinea fiinţei cu infinitul şi absolutul, festinul hibernal de 12 zile eliberează fiinţa de complexe, o împacă cu lumea şi o trece într-un nou an prin poarta supravegheată de Ianus.
Urmează apoi, perioada nunţilor, magnifice ceremonii care dezlănţuie nu numai bucurie ci şi un puternic sentiment al apartenenţei la comunitate – izvor de forţă şi încredere pentru individ. Vine apoi Făurar care are vamă pentru intrarea în primăvară – primeneşte prin rigoarea cruntă a gerului şi crivăţului, nutreşte nostalgii şi disperări care grăbesc anotimpul primaveral. În măsura în care simt româneşte, iubesc iarna pentru că după ea vine primăvara şi consider o binecuvântare că spaţiul nostru etnic stă sub semnul rotirii celor patru anotimpuri.

M.: Datorită tranziţiei profunde a apărut un nou model cultural la sate, anulând acea societate ţărănească bazată, preponderent, pe legi nescrise, cutume şi obiceiuri. Din această perspectivă sumbră, cercetătorii contemporani se plâng că singurele căi de recuperare a unor aspecte etnografice şi folclorice sunt amintirile bătrânilor locului. Deţine Dumitru Lavric secretul altor căi?

D. L.: Modelele culturale de orice natură se află într-o permanentă schimbare impusă de relaţia tradiţie – actualitate şi de conflictul dintre generaţii care impune acomodări prin contemporaneizare. Nu cred că tot românul s-a născut poet şi că fiecare bătrân e în mod necesar un înţelept depozitar al tradiţiei. Pe de altă parte, consider că în ultimul secol s-a publicat foarte mult folclor, chiar dacă în arhive mai există extrem de mult material inedit. Alături de valorificarea acestui imens tezaur, am convingerea că folcloristica ar trebui să treacă de la investigarea individului la investigarea neamului şi apoi a neamurilor. Visez că se va naşte în viitor un român care să cunoască perfect toate limbile europene, să cerceteze la sursă folclorul popoarelor de pe bătrânul continent şi să fixeze definitiv ideea unităţii în diversitate care să apere atât asemănările cât şi deosebirile dintre etnii. Cultura română are nevoie de un Mircea Eliade al folclorului!
M.: Oamenii de ştiinţă de la Universitatea Kent din Marea Britanie au făcut studii care vizau caracteristicile fizice ale bărbatului care inspiră încredere. Conform rezultatelor studiilor, Moş Crăciun a picat cu succes testul de încredere, fapt ce i-a făcut pe credincioşi să se scandalizeze. Aveţi sau nu încredere în Moş Crăciun?

D. L.: Sintagma paradoxală „Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători” îşi are puncte de sprijin în anumite practici ale Evului de Mijloc când nu puţini suverani profitau de rezultatele trădării dar mustrau cu moartea pe agenţii acesteia. Mutatis mutandis, în cazul lui Moş Crăciun mărturisesc încrederea deplină în funcţie şi un oarecare dezinteres pentru functor. Dincolo de legenda hagiografică simplificatoare până la caricatură, Moş Crăciun este simbolul donatorului universal, acţionează după principiul do ut des, armonizează relaţiile interindividuale, transformă pe fiecare din noi într-un copil care nu a cunoscut încă experienţa răului şi conduce fiinţa pe un nou segment de timp sub zodia utopică a bunătăţii şi împăcării cu sine şi cu lumea.
Pe credincioşii scandalizaţi îi consolez mărturisindu-le propria mea experienţă: în fiecare seară de Ajun, îmi pun sub pernă o nucă, a doua zi o descopăr mirat şi o transform într-un argument al încrederii mele în Moş Crăciun, încredere ce se păstrează intactă de peste jumătate de secol.

M.: Ce ar trebui să reţinem din copilăria lui Dumitru Lavric?

D. L.: Am ajuns la concluzia că naşterea unui om durează cel puţin 7 ani – perioada primei copilării, cea a experienţelor fundamentale de cunoaştere şi autocunoaştere, de fixare a caracterului şi comportamentului, de înţelegere a reperelor lumii interioare şi exterioare, de asumare conştientă a limbajului. O singură experienţă fundamentală rămâne în afara acestei vârste – iubirea.
Propria mea copilărie o aşez sub semnul miracolului irepetabil şi o regăsesc în memoria populată de fiinţe pe măsură – miraculoase: părinţii – zei tineri, frumoşi şi atotputernici; fraţii mai mici – jucării minunate; bărbaţii maturi – uriaşi ce puteau deveni furioşi şi distrugători; babele – scorpii fără defect în rău cărora le doream în mod iremediabil moartea; fetele mari – enigme, fantasme cu trup ce mă făceau să oftez fără motiv aparent. Dintre cei mai apropiaţi, păstrez o vie recunoştinţă pentru: bunica din partea mamei, sfinţită prin durerea pentru fiii căzuţi în război, mătuşa Ileana, văduvă, harnică şi curată până la desăvârşire, moş Tănase care îmi confecţiona meşteşugite fluiere din lemn de soc, moş Gheorghe care m-a învăţat tot repertoriul înjurăturilor româneşti – prima mea experienţă a întâlnirii cu folclorul. Dintre săteni îi reţin mai ales pe cei care aveau cele mai expresive porecle şi al căror nume adevărat nu îl ştiu nici azi: Belzăr, Lână, Haldan, Crocodilul, Nebunul lui Brânză, Toafla, Vîce Mama, Puradelul, Duhan cel Lung, Chipăruş… Am fost foarte ataşat de animale, fermecat de înţelepciunea lor, de mirosul viţeilor, jocul mieilor, fragilitatea puilor de găină. Vărs din când în când câte o lacrimă în amintirea berbecului care mă lăsa să-l călăresc şi în amintirea câinelui – pe nume Victor – care m-a vindecat de frică însoţindu-mă în toate escapadele mai îndepărtate de casă; a trăit 22 de ani şi a fost îngropat sub nucul din vie. Mitică îmi apare în memorie şi geografia spaţiului copilăriei, expresivă şi prin toponime precum: Basaraba, Dealul lui Vodă, Vârâţi, Zvarici, Pod de Lut, Dealul Cireşului, Duhănoaia, Iazul Nou, Coada Gâştei, Strâmbu, Chetroşica, Camniţa… Aceleeaşi vârste îi aparţin şi primele întâlniri cu litera scrisă: lecturi din Alexandria şi Esopia făcute de mama la lumina unei modeste lămpi. Am mai avut însă o experienţă fundamentală în copilărie – pe atunci nu mă îndoiam nici o clipă de existenţa lui Dumnezeu.

M.: Am găsit scris undeva că: „Revelionul nu este altceva decât un ceremonial funerar al antichităţii geto-dace, ocazionat de moartea şi renaşterea simbolică a primului zeu al omenirii, Anul, şi a timpului calendaristic cu care se confundă, în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie. Timpul obiectiv, care curge spre infinit, liniar şi fără întoarcere, este oprit, după 365 de zile, şi întors precum ceasornicul, de la început”. Nu credeţi că e o explicaţie puţin cam pretenţioasă?

D. L.: Toate manifestările colective / populare ale sfârşitului de ciclu calendaristic stau sub semnul mitului eternei reîntoarceri. Că în acestea sunt înrolate şi reziduuri ale unui ceremonial funerar a demonstrat-o cu argumente de necontestat folcloristul şi etnologul Petru Caraman. Explicaţia citată nu este pretenţioasă şi devine credibilă în măsura în care acceptăm ideea timpului circular, repetitiv. Modernitatea a impus însă concepţia timpului ireversibil – ceea ce măreşte enorm drama existenţei umane.

M.: Recomandaţi-ne, spre a fi reluată în acest interviu, o referinţă critică la opera dumneavoastră.

D. L.: Sunt sedus de magia numerelor şi mărturisesc o atracţie specială pentru Trei care îmi sugerează un echilibru instabil, o relaţie tensionată între mişcare şi repaus . E conflict şi pace, o postură promiţătoare şi creativă. Concomitent, pledez pentru o indisciplină creatoare de ale cărei efecte însă fiinţa trebuie să fie deplin conştientă. În numele acestor principii ( om bătrân şi cu principii? ) vă cer permisiunea să citez Trei referinţe critice despre opera în cauză, pe care le expun în ordinea în care au fost exprimate: Răzvan Theodorescu: „ Ceea ce face Dumitru Lavric în această ultimă carte a sa este o restituire nuanţată şi colorată a mitologiei populare cu rădăcini străvechi în orizontul reprezentărilor folclorice tradiţionale dintre Crăciun şi Bobotează, cu momentul culminant în schimbarea anului”; Dumitru Ţiganiuc: „Cartea domnului Dumitru Lavric atrage receptorul atât asupra rezolvării demersului problematic, cât şi prin culoarea specială a limbajului, care-o legitimează ca text eseistic. Fireasca relaţie consecutivă dintre ideaţie şi figuraţie pare, la acest autor a reacţiona în simultaneitate. Mai mult chiar, limbajul pare a fi şi este hotărâtor în definirea şi consolidarea ideilor”; Georgică Manole: „Cartea propusă de etnologul botoşănean e specială pentru că trece femeia româncă dincolo de simplă materie contemplativă şi receptoare, în materie existenţială. Textele folclorice alese şi care acoperă întregul spaţiu românesc întăresc existenţa unor caracteristici speciale ale sentimentului dragostei la români”.
M.: Se afirmă tot mai des că televiziunile „Etno” şi „Favorit” au început „… să-şi încropească programele fără nici un criteriu valoric, fără nici un filtru profesionist, lăsând kitsch-ul generalizat, incultura şi batjocura să domine ecranul”. Comentaţi cele spuse.

D. L.: Dacă e Rău, e Bine! Ce e rău? Grava confuzie dintre principiul axiologic şi cel al vandabilităţii şi generalizarea teoriei că valoarea e o categorie negociabilă, că e arondată prin consens şi nu conţinută obiectiv în produsul estetic. Întreţinerea iluziei periculoase că audio – vizualul reprezintă o instanţă, unica, chemată să impună talentul. Cultivarea în receptor a unui comportament de lene, indiferenţă, plictiseală. Descurajarea valorilor autentice şi suspendarea spiritului critic. Ce e bine? Că, încă, avem dreptul la opţiune şi nimeni nu ne obligă să frecventăm incultura şi batjocura, că putem alege între Ateneu şi Bâlci, că nimic nu se demodează mai repede decât moda, că
kitsch –ul generalizat va ajunge să dezguste chiar pe cei care-l promovează, că mai există sub-zone folclorice neafectate şi interpreţi ce respectă cântecul popular şi se respectă pe sine. Împulsul spre îndreptare va trebui să vină chiar din partea întregului organism social. Nu aceasta este prima criză majoră prin care trece România şi nu este mai gravă decât cea care a premers Al Doilea Război Mondial. Caracteristica aceasta e a timpului scurt care nu trebuie confundat cu Istoria. Să avem puţintică răbdare: dacă e rău (azi) va fi bine (mâine ) – căci încremenire nu există

M.: În „Hybernia magica” deconspiraţi un punct arhimedic: „… m-atârn de tine, Sărbătoare, ca un copil de poala mumii, să trec cu tine puntea humii, spre insula de veşnicie”. Vă cer, preţ de câteva rânduri, să hamletizaţi.

D. L.: Am depăşit vârsta când aş fi putut hamletiza, iar timpul meu este situat într-un înfricoşător târziu faţă de cel al prinţului Danemarcei. Am conceput sărbătoarea ca o practică a fericirii pentru Dincolo, un exerciţiu pre-liminar de lămurire a raportului cu Absolutul, un punct al traseului existenţial în care creatura se poate întâlni cu Creatorul, o operaţie de îmblânzire a tot ce este înfricoşător şi cutremurător în imaginea post-existenţei, o oază de înseninare în infernul existenţei şi un pariu cu propria noastră singurătate: Dacă Dumnezeu există, nimic nu e pierdut! Dacă…

M.: Are Dumitru Lavric puterea să facă un elogiu măştii?

D. L.: În cursul desfăşurării acestui dialog, fiecare din noi am purtat o mască. Dumneavoastră, domnule Georgică Manole, aţi purtat masca unui blând inchizitor, atent la a-mi specula ezitările şi a-mi încuraja până la limită sinceritatea. La rându-mi, m-am ascuns în postura de infailibil ce poate livra la cerere răspunsuri definitive şi irefutabile. Întrebarea care rămâne este următoarea: măştile, de care am făcut vorbire, ne-au ocultat sau ne-au exprimat.
Prin definiţie, persoana – oricare – este persona (mască) în măsura în care primeşte a juca un rol pe scena vieţii: vârsta, sexul, profesia, interesul, împrejurarea de viaţă, conştiinţa atingerii unui scop, statutul familial , profesional, social – şi altele – concură la configurarea măştilor care suntem. De altfel, esenţa inefabilă a fiinţei nici nu ar putea fi percepută fără această materializare care ne trădează dar ne şi reprezintă. De –mascarea totală fiind posibilă doar în momentul morţii, nu avem voie să strigăm înainte de clipa fatală: Jos masca! Dincolo însă intrăm fără mască.
În teatrul antic, masca făcea actorul vizibil în expresie şi audibil: Acesta era profesionistul care aparţinea categoriei ipokrites. Actorii de bâlci nu purtau măşti căci propriul chip devenea mască folosindu-se grimonul, pensula şi culoarea, aceştia erau mimetes. Cu timpul, toţi am ajuns asemenea lor, fără a mai folosi ingrediente, căci trăsăturile măştilor noastre sunt lucrate de interiorul nostru. Când controlul interior slăbeşte, ne îngrozim de chipul celor care şi-au pierdut masca – cum se întâmplă în cazul unor boli specifice sau al alcoolicilor incurabili.
Cu privire la măştile alaiurilor festive de iarnă, subliniez că acestea sunt de două categorii: zoomorfe (mascoide) reprezentând animalul –totem – calul, capra, cerbul, ursul – cu rol de a întări unitatea tribului (grupului ), comunităţii, prin apelul la originea comună; antropomorfe (moşi, babe, urâţi), reprezentând spirite ale strămoşilor, facilitând perceperea unor prezenţe spectrale.
Ambele categorii au rol de reprezentare, sunt foarte expresive în dinamismul mişcării coregrafice şi, psihologic, asigură purtătorului un plus energetic.
La modul general, toate formele lumii sensibile sunt măşti: trăim într-o lume învăluită, realitatea perceptibilă e alcătuită din aparenţe din care Maya îşi ţese înşelătorul covor sub care se ascund esenţele ultime ce se protejează de cunoaşterea vinovată (luciferică) prin blagiana cenzură transcendentală.

Această alcătuire a lumii e menită a proteja Fiinţa căci esenţele ultime sunt ucigătoare pentru om, nasc acel tremendum al groazei şi cunoaşterea lor este considerată hybris ce se pedepseşte cu des – fiinţarea. Au însă aceste vremelnice forme / măşti, caracteristica fascinantă a frumuseţii care protejează alcătuind corola de minuni a lumii constituită la nivelul metaforelor revelatorii ale lui Blaga din ochi, flori, buze, morminte. Relaţia noastră cu ele este / trebuie să fie iubirea – şi ea protectoare. Din această perspectivă aş concluziona că sărbătoarea este cea mai fascinantă mască a timpului, facilitând convieţuirea cu propria noastră dispariţie din acest plan existenţial. După cum am mai spus, în post – existenţă vom fi fără mască, dar, probabil, vom tânji după ea şi în zilele Marii Sărbători ne-o vom pune din nou pentru a putea împărtăşi –la anul şi la mulţi ani – bucuria urmaşilor – fragmente muritoare ale nemuritoarei vieţi!
Atunci ne vom cunoaşte încă nenăscuţii şi, în numele lor, s-ar cuveni să ne supunem viaţa unor exigenţe pe măsură…



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5