Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU… VASILE LEFTER

ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU…  VASILE  LEFTER
          

„ Visam deseori că într-o bună zi poeziile eminesciene vor fi scrise în uriaşe cărţi de bronz expuse în pieţele publice…”

           Georgică Manole: Pentru început trebuie să lămurim de ce, încă, „Deşteaptă-te, române!”?
           Vasile Lefter: Când Andrei Mureşan în 1842  scria poezia „Un răsunet”, pentru a-şi îmbărbăta neamul în preajma unor evenimente istorice determinante pentru fiinţa naţionala, nu visa că sintagma „Deşteaptă-te, române” va trece prin vreme, făcând să vibreze sufletul României Mari. Aş vrea să argumentez pe acest „încă” din întrebarea de debut nu printr-o simplă trimitere la dicţionar. Atrag atenţia asupra verbului “a se deştepta”, reflexiv si eventiv. Imperativul şi vocativul din poezia devenită din 1990 imn oferă o conotaţie mai largă.   Deschiderile generoase ale verbului devenit chemare presupun adăugare permanentă a noi experienţe, a noi cunoaşteri. Deşteptarea presupune posibilitatea adăugării, de sporire a gradului de înţelepciune, pe baza trăirilor istorice.
       Când mi-am intitulat blogul folosind versul poetului tribun Mureşan, am vrut sa fiu şi eu o modestă voce care să ţină treaz românismul. Păcat  că încă nu am învăţat destul din zbuciumata noastră istorie, lăsând să ne calce toţi în picioare, să ne fure, să ne mintă, să ne umilească. Pentru toate acestea: „Deşteaptă-te, române”!

G.M.: Se ştie că în tinereţe aţi jucat teatru la Iaşi şi Braşov, sub îndrumarea maestrului Mişu Fotino. Ce imagini v-au rămas din acea vreme?
V.L. : Multe ispite îl pândesc pe bietul muritor! Pentru mine, lumea scenei a fost ca un blestem dulce! Tare norocos am fost in viaţa!
            Prin 1957 eram student la Institutul Politehnic din Brasov. Tatăl meu a dorit mult să mă întorc inginer la Gugeşti. Nu i-am îndeplinit dorinţa, fiindcă altele erau „proiectele” mele. Am reuşit din prima încercare şi imediat după începerea cursurilor universitare am citit un anunţ prin care doritorii erau invitaţi la Casa de Cultura pentru selecţie în trupa de teatru. Se putea să nu fiu curios? Am fost admis de maestrul Mişu Fotino, după cele dintâi versuri recitate, şi distribuit în ” Institutorii”,o piesa a unui german, Otto Ernst. Jucam rolul unui profesor ramolit, cu tabieturi. Am devenit preferatul Maestrului. Piesa a fost jucată chiar pe scena Teatrului de Stat din Braşov. Repetam la „Fântana Blanduziei”, « Înşir’te mărgărite »…   Atras de fascinaţia scenei, am părăsit Politehnica fără să mi se elibereze diploma de maturitate. Era incredibil gestul meu, deoarece la facultate se intra greu, greu de tot. Maestrul voia să dau la actorie. Mă chema acasă, pe Castelului, şi făcea pregătire cu mine. Luciditatea m-a cenzurat şi nu am putut fi convins nici în următorii doi ani pe care i-am petrecut la Braşov, la o Şcoală Tehnică, pentru a scăpa de armată. Am făcut figuraţie la Teatru, jucand în piese cu Dan Puican, Vivi Candrea-Negreanu. Am părăsit Braşovul în 1960, lăsând în urmă trei ani încărcaţi de „acţiune”. Chemarea mea era Filologia! Iată-mă student la UAIC. Iarăşi anunţ pentru echipa de teatru, iarăşi neastâmpăr, deşi trecusem de adolescenţă. Proba de selecţie! Actorul Constantin Dinulescu îşi alegea actorii pentru Formaţia de teatru. Amatori mulţi, dar cine trecuse prin mâinile artistului emerit Mişu Fotino? Doar Vasile Lefter, tânăr cu ifose artistice care s-a prezentat cu un fragment din monologul lui Despot din drama lui Alecsandri. Cei rămaşi la uşă nu ştiau ce se întâmplă. Intrasem în rol şi declamam. Admis şi rol de bătrân amnezic în piesa lui Andrieş,  « Postul de pe strada Rares »!. An de an au urmat alte roluri: în « Siciliana » lui Baranga, în » Ziariştii  » lui Mirodan, în „Anii negri”, toate în regia lui Bopsi, ConstantinDinulescu.
Cred că adevăratul rol mi l-a încredinţat Virgil Costin în parabola « Hei,oameni buni », a unui american. Jucam rolul unui tânar învinuit de viol, închis şi pregatit pentru linşaj. Strigătul „Hei,oameni buni „ revenea cam de 30 de ori în piesă.
          Am repetat mult. Aveam dublură şi s-a decis greu interpretul pentru premieră. De câte ori mi-am spus replicele în drum spre Caminul Târguşor, trecând pe lângă Fabrica de frânghii, nici eu nu ştiu. A fost o premieră fantastică. În final eram împuşcat şi mă prăbuşeam pe gratiile închisorii, murmurând un ultim strigăt de ” Hei,oameni buni”. Şi acum surpriza: un om puternic  s-a urcat pe scenă şi m-a luat în braţe, rostind emoţionat…„dacă mai joci aşa ,ai să mori pe scenă”. Este marele omagiu care mi s-a adus ca actor…de inegalabilul Teofil Valcu!!!

G.M.: Despre cartea dumneavoastră „Eu, cetăţeanul…” s-a spus că este un strigăt, iar despre „Reflecţii” că este un act de comunicare. Credeţi că mai e loc de  civism declarat?
V.L. : Cred că civismul trebuie strigat de când comunicarea prin presa tipărită a scăzut şi vocile civice răzbat mai greu. Tabletele mele publicate în ziarul « Milcovul » ani de-a rândul deveniseră seismograf civic Erau aşteptate şi se făceau pronosticuri privind următoarea înţepătură, încercând să descopere un eventual concitadin vizat alegoric. „Fiziologiile”, pamfletele din „Eu, cetateanul” sau acidul din „Unde dai si unde crapă” stricau vinerea multor cetăţeni „onorabili”. Până la urmă ziarul a renunţat să mai publice astfel de zacherline. S-a stins de tot. Şi tu, Georgică Manole, strigi. Te cenzurează însă ceva interior, parcă o frică de un pericol necunoscut. Cineva trebuie să fie trâmbiţa de alarmă! Pătimirea cântată de Goga e la doi paşi de noi. Să nu renunţi!

 G.M.: Aţi fost coleg de facultate cu Dumitru Ţiganiuc, azi o personalitate culturală importantă a Botoşanilor şi un scriitor citit de toate generaţiile. Ce  vă mai amintiţi despre el?
V.L. :   La începutul răspunsului am două mici observaţii privind conţinutul întrebării. Prima vizează plasarea lui Dumitru Ţiganiuc într-un spaţiu regional restrâns. El nu e doar al Botoşaniului, ci al tuturor românilor. O să mă explic. A doua  corecţie se referă la „Ce vă mai amintiţi despre el?” Se sugerează ca mi-aş mai aminti foarte puţine lucruri. Ei bine, îmi amintesc totul! Am fost cinci ani colegi, prieteni, locatari ai aceluiaşi cămin studenţesc şi chiar ai aceleiaşi camere.  
              Nu mi-a trebuit mult pentru a vedea în colegul meu un împătimit al lecturii si al scrisului. Ceva ne-a apropiat,    creându-ne multe clipe de trăire intelectuală şi sensibilă. Însetat de noutăţile literare din alte spaţii culturale, Dumitru Ţiganiuc mă punea să-i traduc din „Literatura Sovietică”, o revistă care ajungea şi la noi în limba spaniolă. Sunt sigur că mai are şi acum traducerile mele stângace. Era un tânar modest, cu mult bun simţ, introvertit de multe ori, refuzând să răspundă răutăţilor. Eram printre primii cărora le citea poeziile, deşi în aceeaşi cameră cu noi era si Costinel(Calistrat)Costin, preocupat mai mult de critică. Ceea ce ne-a apropiat cred ca a fost sinceritatea şi puritatea comportamentului. Noi nu ne-am certat niciodată. Asta nu înseamna că nu ne şicanam înaintea examenelor încercând să ne enervăm reciproc, prin întrebări la care răspunsul se găsea scris mărunt undeva în josul unei pagini dintr-o bibliografie uitată.   Revenind la plasarea lui Dumitru Ţiganiuc doar în spaţiul botoşănean, i-aş da dreptate unui tânar scriitor si elev al profesorului Ţiganiuc, Dan Lungu, care vorbeste de „bovarismul cultural omniprezent în Botoşani”. Cred, şi am argumente, că lirica lui Dumitru Ţiganiuc nu a fos îndeajuns difuzată la nivel de ţară şi de Europa. Cuminţenia în ale scrisului nu e totdeauna bună. Poezia lui sublimează original o realitate plină de drame şi zbucium. El ştie să preia motive aparent vlăguite şi să le pună în operă cu o trăire devastatoare. Citez doar câteva versuri, dominate de ingambament, pentru a releva intensitatea unei drame colective trăite de generaţii întregi  la vârsta copilăriei. Recunoaşteţi poezia –strigăt „Şi când se-ntorc părinţii / dintre noapte, /copiii-s întrebaţi de cum / şi cât, / iar ei răspund, ca visele, / în soapte, / alunecând în somn cu chei / la gât” ?   Descopăr şi astăzi la colegul meu din frumoşii ani ieşeni aceeaşi autoironie, aceeaşi încrâncenare în a spune stop mediocrităţii din artă şi din viaţă. Privindu-i chipul prezent, mă întâmpină inconfundabila lui privire mirată aţintită spre nicăieri, obosit de prea multele întrebări ale existenţei.

G.M.: Ce nu s-a spus încă, sau nu s-a spus suficient, despre Eminescu?
V.L. : O întrebare capcană? Cine poate să facă un inventar al nenumăratelor articole şi studii despre Eminescu?  De-a lungul anilor s-au spus de toate. Şi bune şi rele! Suntem însă departe de ziua în care Eminescu ne va fi simbol naţional şi universal. Profunzimea scrisului său confirmă reflecţia înaintaşului Grigore Alaxandrescu: „Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat”. Lui Eminescu din programele şcolare eu i-am consacrat întotdeauna ore fără aprobarea nimănui. Uneori am predat un trimestru întreg doar Eminescu şi nu m-au dat afară din învăţământ comuniştii. De fiecare dată soţia mea îmi pregătea un costum negru. Era o adevărată sărbătoare să vorbesc despre Poetul-Lucefăr.  Visam deseori că  într-o bună zi poeziile eminesciene vor fi scrise în uriaşe cărţi de bronz expuse în pieţele publice, astfel încât fiecare român să vibreze cotidian la muzica celestă a versului cu miros de tei. Poate cineva îmi va fura ideea!. Poate la Botosani se va construi  un templu-tezaur ca loc de pelerinaj! O ultimă părere: orice abordare critică a textelor izvorâte din geniul eminescian trebuie să pornească de la sugestiile metaforice date de însuşi creatorul „Luceafărului”.

 G.M.: Sunteţi un devotat al limbii spaniole. De ce ar merita strădania?
V.L.:  Domnule Redactor-Şef, prin unele întrebări îmi reactivezi slăbiciuni pe care credeam ca le-am lăsat în urmă. Cum să răspund la această întrebare fără să o iau barem de la Eva, lăsându-l pe Adam?
Cu limba spaniolă e o poveste lungă, cu urcuşuri şi prăbuşiri. Totul începe prin 1962. De când mă ştiu mi-a plăcut să mă arunc în ape tulburi, în domenii de care alţii fug. La facultate un an am făcut germana şi am luat colocviul cu 10.  Când s-a introdus spaniola am sărit într-o altă aventură. Nu ştia nimeni această limbă, nu erau manuale, nu găseai dicţionare. Era în schimb un profesor, Ştefan Lazăr, un Don Quijote gata să se lupte cu morile de vânt. Cu dificultate s-a format o grupă de amatori. Doar eu am acceptat rolul lui Sancho Panza şi am rezistat, pătrunzându-mă de donquijotism. A fost una din întâmplările frumoase ale vieţii mele. Şi acum Elizia, soţia mea, işi aminteşte de originalul dicţionar alcătuit din fişe ordonate alfabetic înşirate pe nişte sârme. Cuvintele erau extrase exclusiv din cursul dactilografiat al pasionatului Ştefan Lazăr.
Aşa s-au născut pasiunea pentru limba spaniolă şi datoria morală de a face şi eu ceva pentru limba lui Cervantes.  Bucuria studiului mi-a fost umbrită un timp de o mică întâmplare. Am fost chemat la Rectorat să traduc o telegramă venită din Argentina prin care se propunea un schimb de doi studenţi cu Universitea din Iaşi, Fară îndoiala că primul aş fi fost eu!  Rectorul de atunci, nomina odiosa, a refuzat oferta, în spiritul izolarii culturale a epocii. Am pierdut un tren. M-ai intrebat daca limba spaniola merită stradania mea. Da! Este o limbă colportoare a unei mari culturi, locul al treilea în lume ca număr de vorbitori. Elevii mei, sute de tineri din tot oraşul, au fost fascinaţi doar dupa cele 15 ore de curs pe care le-am oferit gratuit. Prin srădania mea am vrut sa restitui puţin din dragostea cu care m-a învătat bunul Stefan Lazăr, o apariţie insolită pe holurile Universităţii. Regrete? Puteam face mai mult. Totuşi nu am depus armele! Mulţi au văzut Spania însoţiţi de mine, mulţi ştiu că la Centrul de Deschidere Hispanica Espana, „se puede aprender un poco de espanol”.

 G.M.: Nu iubiţi Italia de azi, sau mi se pare mie?
V.L.: E prea mult spus că nu iubesc Italia. Nu am văzut decât două oraşe: capitala şi Terni, din Umbria. Voiam o altfel de Romă. Mai primitoare, mai curată, mai modernă. Trecutul faimos prin bătrânele vestigii îl doream să şocheze prin modul de integrare în modern. Locuitorii Romei par plictisiţi, dezinteresaţi de ceea ce au moştenit. Eram obişnuit cu mândria madrilenilor, bucuroşi să-ţi peroreze adevărate lecţii de istorie, mândri de fiecare monument, de oricare loc intrat în circuitul turistic. Roma mi s-a părut prăfuită, neîngrijită, un oraş care nu te cheamă a doua oară dacă ai văzut ce era de văzut. Sigur că Italia nu e doar Roma! Poate voi ajunge şi în alte oraşe cu rezonanţă culturală de excepţie!

 G.M.: Promoţia 1971 a Liceului din Vidra v-a avut ca profesor de  limba şi literatura română şi v-a invitat la întâlnirea pe care a organizat-o după 40 de ani de la absolvire. Ce impresie v-au lăsat foştii dumneavoastră elevi?
V.L. : Întâlnirea cu promoţia voastră, dragul meu Manole, a fost cea mai ieşită din rând, emoţionantă şi revigorantă.
Atâtea lucruri aţi pregătit cu migală, atâta căldură umană aţi iradiat, încât mi-au sporit puterile asemenea legendarului Anteu, care-şi sporea puterile atingându-şi mama, adică Pământul.  Sunt mândru de Promoţia începutului de deceniu opt a Liceului din Vidra, adevărat catalizator al energiilor intelectuale din Ţara Vrancei. Acord cu mult drag asteptatul 10, pe care exigenţa mea de tânăr absolvent al Universităţii ieşene m-a cenzurat întotdeauna, uneori poate mai mult decât trebuie. A fost bine, a fost rău, „Eminescu să ne judece!”
Am reîntâlnit o promoţie dăruită muncii, răbdătoare în obţinerea succesului, o promoţie responsabilă,  dătătoare de speranţa, mărturie că stradania şcolii nu a fost în zadar. Meritaţi într-adevăr să vi se dedice « Oda bucuriei », pe care aţi avut-o laitmotiv în frumoasa zi de 27 august 2011, când am înţeles cu toţii că avem de dus mai departe o stafetă nevăzută spre binele acestui neam coborât din legendă.

 G.M.: Se spune că fiecare sat are „zgomotele” lui aşa cum fiecare casă are „mirosurile” ei. Ce „zgomote” v-au marcat copilăria?
V.L.: O întrebare puţin mai ciudată! Răspunsul i-ar putea ajuta pe specialiştii în psihologie să exploreze influenţa fastă sau nefastă a zgomotelor receptate în copilărie. Este o întrebare care trimite la Proust, preocupat să caute timpul pierdut ,fluxul memoriei fiind declanşat de un anume zgomot.
De când am început să conştientizez contactul cu realitatea, timpanele mi-au fost zilnic încărcate cu zgomotul roţilor de tren şi cu sunetul sirenei de la fabrică, prezentă de luni până sâmbătă de trei ori pe zi.
Casa noastră din Gugesti era cam la 100 de metri în linie dreaptă de calea ferata. Ca navetist la Liceul „Unirea” din Focşani, ştiam totul despre trenuri. După muzica roţilor, recunoşteam felul trenului: personal, accelerat, rapid sau de marfă. De reţinut faptul că ,la câmp fiind, gugeştenii işi potriveau ritmul muncii si al odihnei după mersul trenurilor. Repere erau trenul de la 9 ,trenul de la 1, trenul de la 6. Bineînţeles că descifrau şi sunetul sirenei!

 G.M: Faceţi un elogiu Vrancei, pe care ştiu că o iubiţi foarte mult.
V.L. : Un laudatio pentru Vrancea? De fiecare dată când vorbesc despre Vrancea îmi place să spun lucruri noi. Toate cuvintele frumoase vin din interior. Fără falsă modestie, vreau sa-ţi spun distinsul meu discipol, că de ani buni pe You Tube circulă un documentar intitulat „Vrancea ,carte de învăţătură”. Are vreo 22 de minute şi este un mic omagiu adus unui străvechi ţinut românesc, o adevărată matrice a spiritualităţii afirmată prin mitul existenţei noastre pastorale,„Miorita”. Vrancea istorică e un reper de moralitate şi curăţenie românească. Este un ţinut cu oameni neînfricaţi, dintr-o bucata, duşmani ai imposturii şi laşităţii.
Am intrat în sute de case vrâncene, de la Vidra la Nereju, Herăstrău, Negrileşti sau Tulnici, Câmpuri sau Soveja. Muntele şi-a pus amprenta pe firea vrâncenilor, făcându-i meditativi, reflexivi. Munteanul întotdeauna îşi loveşte privirea de stânca milenară a muntelui. Trebuie să intuiască ce se află dincolo. Pe vrânceni te poţi sprijini în vremuri de cumpănă!

         Acum, ajuns la capătul interesantului demers jurnalistic, vreau sa-ţi multumesc domnule pentru onoarea pe care mi-ai făcut-o găzduindu-mă în paginile unei reviste de cultură pe care am descoperit-o cu mare interes, ca pe o duminică frumoasă, când vrâncenii se îmbracă în haine de sărbătoare şi merg la biserică.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5