Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU… IONEL BEJENARU

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU…

IONEL BEJENARU

„Densă, tumultuoasă, ca fapt istoric şi culise, studiul istoriei

Botoşanilor mi-a fost şi îmi este în măsură, dominându-mi conştiinţa şi energiile”

Georgică Manole:  Există voci care pun întreaga activitate a lui Ionel Bejenaru sub presiunea pozitivă a unor nevoi pragmatice, aşa cum există mult mai multe voci, printre care se numără şi a mea, care îl poziţionează sub semnul unor nevoi pur cognitive. Ce le răspunde Ionel Bejenaru?

Ionel Bejenaru: Hotărât lucru, stă în picioare a doua variantă, în virtutea ei făcând din cunoaşterea istoriei Botoşanilor o pasiune, trebuinţa mea pasând-o şi altora, fie şi pentru faptul că nu doar eu sunt singurul botoşănean pe lume. Densă, tumultuoasă, ca fapt istoric şi culise, studiul istoriei Botoşanilor mi-a fost şi îmi este în măsură, dominându-mi conştiinţa şi energiile.

G.M.: Ultima perioadă din istoria culturală a judeţului Botoşani se caracterizează şi   printr-o „ploaie” de monografii. Ai ocazia să  elogiezi  autorii unora dintre ele.

I.B.: Am făcut-o şi o fac întotdeauna cu plăcere, dar şi cu respect. De departe tronează între ele operele de gen monografic ale bunilor, dragilor mai vârstnicilor şi, din nefericire, dispăruţilor mei prieteni Aristotel Crâşmaru, Ştefan Ciubotaru, Gheorghe Amarandei şi Paul Şadurschi. Sunt opere care au valoare şi perenitate.

G.M.:  Într-o monografie trebuie să iasă în evidenţă distincţia dintre izvoarele istorice primare (directe) şi literatura secundară. Nu crezi că în majoritatea monografiilor apărute procentul e net în favoarea celei de-a doua categorii,  aspectul conducând la o  diminuare a credibilităţii faptelor prezentate?

I.B.: Întrebarea se justifică, conducând la ideea dificultăţii elaborării unor asemenea lucrări monografice, majoritatea, chiar marea majoritate, editate în ultimele două decenii, excelând prin preponderenţa literaturii secundare, dictată, am putea spune, de o criză de timp, de dorinţa autorilor de a-şi vedea opera pe piaţă rapid, din varii motive, din posibilitatea mai facilă a acoperirii unor capitole mai dificile şi mai sensibile din construcţia lucrării. Ei, ca o scuză, merge reflecţia – „Timpul n-a mai avut răbdare”. Oare?

G.M.:  Nicolae Iorga spunea că pe primul loc în cercetarea istorică trebuie să fie „elementul sufletesc”, apoi „elementul moral”, ambele secondate de „adevărurile mari, esenţiale, care răsar din cercetarea unor părţi din istoria lumii”.  Algoritmul propus de  Iorga se poate aplica şi monografiilor?

I.B.: Să o luăm metodic. „Elementul sufletesc” transpare din legătura dintre autorul monograf şi aşezarea care face obiectul studiului său, presupunând dragoste de loc, devoţiune, ataşament, ideală fiind condiţia de fiu al ei, de profesor în slujba ridicării condiţiei satului sau oraşului, în slujba educării a generaţii şi generaţii de localnici. „Elementul moral” dă credibilitate sporită lucrării, îndepărtând suspiciunile relative la interese băneşti, de concurenţă, de „desfiinţare” a unor înaintaşi sau contemporani. Desigur, valoarea operei o asigură probitatea ştiinţifică, asigurată, la rându-i, de cercetarea asiduă, poate peste limita obişnuitului, de neodihna autorului şi a scrisului său, mereu receptiv la noi informaţii, mereu în postura de corecţie, până la finiş, când „adevărurile mari, esenţiale” sunt gata să se confrunte cu cititorii.

G.M.:  Un citat dintr-un eseu scris de prof. univ. dr. Codrin Liviu Cuţitaru: „Există la ora actuală, în cultura română, o iresponsabilitate faţă de Eminescu, şi nu numai faţă de Eminescu, ci în general, o iresponsabilitate faţă de valorile care au construit identitatea noastră de comunitate, identitatea noastră naţională în ultimă instanţă, în istorie”.  Deşi la nivelul  Botoşaniului există o responsabilitate faţă de Eminescu, Iorga sau Enescu, nu crezi că există o foarte mare iresponsabilitate faţă de Ion Pillat?

I.B.: Sunt ferm convins de aceasta. Se raportează la nivel naţional, cât şi local, botoşănean. Cândva, ante `89, am orânduit în Miorcanii copilăriei poetului, pe moşia înaintaşilor săi Pillateşti, o Colecţie Muzeală. Nu mai este. La Miorcani desfăşuram importante colocvii literare „Ion Pillat”. Nu mai desfăşurăm. Împreună cu Cornelia Pillat, nora Poetului şi soţia scriitorului Dinu Pillat, fiul său, cu Monica Pillat, fiica Corneliei Pillat, profesor universitar, cu nume marcante în literatura română, visam frumos la viitorul operei pillatiene, prefigurând că secolul XXI va fi secolul său. Nu a fost (încă) să se împlinească. Cornelia Pillat, reputat istoric de artă, nu mai este. Nu mai este nici vecinul Miorcanilor de peste Prut, marele Grigore Vieru, din Pererita de vis-a-vis. Nu mai sunt , La Botoşani, nici Colocviile „Ion Pillat”…

G.M.:  Ce preocupări majore  au dominat copilăria lui Ionel Bejenaru?

I.B.: La capitolul „majore” înscriu setea de lectură, fie la lampă şi lumânare, curentul electric fiind o problemă, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu mergându-mi la inimă, ca lectură.  Cu faimosul „Decameron” m-a prins domnişoara profesoară Eufrosina Costeschi, eminentă profesoară de limba şi literatura română şi de limba franceză, citindu-l sub bancă, în clasa a VI-a, drept pentru care mi-a chemat părinţii la şcoală.  Înscriu setea de istorie, în bună parte datorată profesorului Aurel Dorcu, profesor emerit, încetat nu demult din viaţă.  Înscriu setea de geografie, alimentată de profesorul Vasile Arnăutu, datorită căruia am devenit membru al Asociaţiei Filateliştilor din România – Filiala Botoşani, suficient pentru media 10 la geografie, că doar prin filatelie puteai şti mai bine ca oricine statele lumii, ca şi evenimentele. Mai înscriu şi prezenţa la serile de basm, realizate în organizaţia de pionieri, despre care am scris, atunci, în „Scânteia pionierului”. Mai înscriu – aveam 10 ani – vizionarea la Teatrul „Mihai Eminescu”, în toamna lui 1958, la redeschiderea de după război, a primului spectacol, „Mielul turbat” de Aurel Baranga. Era momentul când o întreagă promoţie IATC debuta la Botoşani, ulterior devenind mari nume ale teatrului românesc – Ion Dichiseanu, Margareta Pogonat, Nae Floca-Acileni, Corneliu Revent, Sergiu Tudose, Stelian Preda ş.a. Înscriu, tot la „majore”, drumeţiile prin împrejurimile Botoşanilor, la Rediu, Baisa, Agafton, de Duminica Mare, cu părinţii. În rest, ca „minore”, zburdălniciile cotidiene ale copilăriei, într-un oraş plin de molozul de după război, de praful străzilor, de căruţe sau sănii, după anotimp.

G.M.:  Eşti perceput ca un specialist  în biografia lui George Enescu. Ce se poate reţine din copilăria acestui genial compozitor, dirijor şi interpret?

I.B.: Socot, la George Enescu, esenţială, primordială, vitală, relaţia sa cu destinul. Să se prăpădească, până la el, şapte frăţâni, la vârste fragede, iar el să meargă înainte, să supravieţuiască, să dăinuie, să prindă culmile vieţii şi ale artei înseamnă Geniu. Credinţa puternică a mamei şi a tatălui i-au fost aripă ocrotitoare, i-au înlesnit urcuşul şi drumul spre Glorie.

G.M.:  Aştept  de la tine o epigramă tare, dedicată lui Gheorghe Hreapcă.

I.B.: „ Aş spune şi n-ar fi o dramă, / De azi  `nainte, jos, tu, şapcă, / De-aş întâlni o epigramă / Mai bună ca a mea, la Hreapcă”.

G.M.:  Ce reproşezi profesorilor de istorie de azi?

I.B.: Limitarea strictă la litera manualului, neglijenţa cultivării memoriei elevului, neparticiparea la aniversări / comemorări importante din istoria ţării, cel puţin, tendinţa de marginalizare a marilor opere culturale româneşti şi universale, nefolosirea lecturilor istorice…

G.M.: Ce are bun revista „Luceafărul”, ce i-ar mai trebui?

I.B.: Bun: valoare globală, inedit, creaţie, punerea în lumină a trecutului cultural şi istoric botoşănean, afirmarea de talente, prezenţa diasporei, insolitul cultural, semnul lui Eminescu, fenomenul cultural al prezentului, ţinuta grafică. Ce i-ar mai trebui: spirit critic, polemic, chiar; popularizare şi penetrare mai bună la nivel de judeţ; întâlniri cu cititorii; găzduirea unor opinii, la nivel de rubrică.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5