Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU … ELENA ZBANŢ

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU … ELENA ZBANŢ

Georgică Manole: Cum este anul 2010 pentru pictorul naiv Elena Zbanţ?

Elena Zbanţ: Unul destul de bun. Am o vârstă, iar tonusul este lucrul cel mai important atunci când trebuie să-ţi concretizezi unele proiecte. Starea de sănătate mi-a permis să lucrez intens. La „Salonul de primăvară” (Casa Cărţii, Iaşi, 1 mai 2010) mi s-a acordat premiul I pentru pictura „Clacă de tors”, iar acum mă pregătesc pentru „Salonul de toamnă”. Tot în acest an am avut o personală (Cercul Militar, Iaşi,10-31 mai ). Expuse sub titlul „Din tradiţiile satului românesc”, cele 18 lucrări au fost apreciate de vizitatori, dar şi de cunoscători precum Valentin Ciucă, Mihai Păstrăguş, Gheorghe Bălăceanu sau Mihai Coţovanu. Tot în acest an (30 mai – 6 iunie) am făcut parte din grupul celor 17 artişti naivi invitaţi în Tabăra de artă naivă de la Zimnicea (Teleorman).

G. M.: Câteva cuvinte despre spiritul „taberei” de la Zimnicea.

E. Z.: Deşi ne-am manifestat cu multă prietenie unii faţă de alţii, competiţia a existat tot timpul. Am pictat în condiţii normale, în pridvoare de case, în grădini, pe malul Dunării, în Bulgaria, individual, în grup… Am pictat pe spaţii largi, dar şi pe spaţii înguste, cum ar fi acelea delimitate pe o uşă, fiecare având „parceluţa” lui, în final uşa transformându-se într-o unică pictură ce a fost declarată emblema taberei. Organizatorii şi-au propus revigorarea meşteşugurilor tradiţionale şi cred că le-au reuşit, iar toţi cei care am fost acolo am avut o libertate totală în alegerea temelor.

G. M.: Dintre cei 17 participanţi, care vi s-a lipit de suflet?

E. Z.: Au fost mai mulţi. Am apreciat-o pe Ecaterina Hamat din Caransebeş pentru stilul său comunicativ, transmis şi prin pictura sa, un fel de împletire între caracterul ei mereu predispus spre prietenie şi căldura culorilor. Apoi pe Gabriel Nichitean din Bucureşti, sculptor naiv, cu lucrări pline de detalii peste care se vede că a trecut şi o mână de bijutier. O adevărată „specialistă” în pictura naivă era Salomia Andronic din Răcăciuni (Bacău). Se cam supăra când o făceam „specialistă”, ceea ce nu se zice unui artist naiv, dar avea o naturaleţe deosebită, o uşurinţă în întinderea vopselelor care mă făceau să fiu invidioasă.

G. M.: Ce nu v-a plăcut într-o astfel de tabără?

E. Z.: Două lucruri m-au întristat foarte tare. Că nu a participat nici un botoşănean, aşa cum nu am apreciat gestul unora de a veni cu tablourile gata pictate şi a le considera apoi ca rezultat al muncii în „tabără”. Apoi, nu prea mi-au plăcut temele alese de cei veniţi din sudul ţării. Am văzut la ei un amestec de motive şi stiluri care treceau cu mult graniţa naivului, pe când noi, cei veniţi din Moldova, din nord adică, avem o tematică aşezată, pornită din noi, cu adevărat naivă, mai ales pe partea obiceiurilor şi a practicilor săteşti.

G. M.: Se spune că naivitatea, ca artă, ar fi o deficienţă, o neîmplinire, o pierdere de timp, până la urmă…

E. Z.: Dar eu am recunoscut mereu şi încă voi mai repeta că am „Academia” celor patru clase pe care le-am făcut acolo, în satul meu natal, Hăneşti. Mie nu-mi trebuie şcoli mari, profesori care să-mi spună cum să aleg culorile sau cum să ţin penelul şi nici nu mă încurc în filozofii. Eu pictez tot ce am în imaginaţia pe care mi-am încărcat-o până la 35 de ani, vârstă la care nu am plecat de bine din satul meu, iar acum, ca o baterie care se descarcă pentru a face becul să lumineze, imaginaţia mea se descarcă pe pânze. Mereu descopăr tradiţii pe care nu le-am reprezentat şi nu fac altceva decât să mă rog să fiu sănătoasă ca să am puterea să le transform în tablouri. Îmi amintesc de cea de-a doua personală a mea când am surprins un dialog între două doamne. Fiind invitată de prima să vadă tablourile expuse, cealaltă spune: ,,Eu mă trag dintr-o familie aristocrată, ce să văd la o ţărancă?”. Nu am răbdat şi i-am replicat: „Să te naşti într-o familie aristocrată e un noroc, ca să faci ceva prin talentul tău e un merit şi un har dat de Dumnezeu în compensaţie”. Şi atunci, spre surprinderea mea, doamna „aristocrată” a început să mă laude, neştiind că eu nu aprob duplicitatea.

G. M.: Locuiţi de ani buni la Iaşi, oraş care vă revendică în calitatea dumneavoastră de artist. Mai păstraţi legătura cu satul natal, Hăneşti, din judeţul Botoşani?

E. Z.: Vin cu mare plăcere la Hăneşti. E drept că vârsta mă face să mă pornesc greu, dar pornită deja totul se transformă într-o bucurie, deşi acolo lucrurile nu mai sunt cum le ştiam eu. Casele nu mai sunt aceleaşi, oamenii sunt mereu alţii, obiceiurile s-au cam alterat, până şi culorile sunt altele. Dacă mă năşteam mult mai târziu, în satul timpului de acum, nu aveam cum să devin o „naivă”… Eu mă prezint lumii cu satul de atunci, din copilăria mea, când tot ce se făcea, spre exemplu, de sărbători, cu credinţa că omul îşi refăcea forţele, energia, pe când azi tradiţiile au devenit un prilej de excese alcoolice şi sonore, un fel de pierdere de timp. Când trec pe uliţele satului de azi, toate casele vechi tresar şi se întorc cu faţa spre mine fiindcă sunt conştiente că eu ştiu ce s-a întâmplat cu ani în urmă între pereţii lor. Toate îmi zâmbesc, îmi sensibilizează amintirile, vor să încapă în marea casă a imaginaţiei mele.

G. M.: Aveţi puterea să vă autocaracterizaţi?

E. Z.: Cred că sunt un personaj nostim, plin de farmec, vorbind o limbă neaoş moldovenească. Dacă mi se dă o culoare, pot cu ajutorul ei să dau sens oricărei amintiri. Cu mai multe culori fac minuni.

G. M.: Recomandaţi-ne, spre a fi reluată în acest interviu, o referinţă critică.

E. Z.: Cred că m-a „prins” foarte exact şi Mihai Păstrăguş în „Moldova literară” nr. 3 din 2010: „Maniera de lucru a artistei se situează deliberat deasupra tuturor practicilor culte de reprezentare artistică. Obiectele se plasează în spaţiul pictural ignorând orice regulă de perspectivă cunoscută în arta profesionistă, dar apar într-o mişcare plină de pitoresc. Casele, drumurile, figurile umane etc. apar disproporţionate, unele, cum ar fi casele, apar şi răsturnate. Nu se percep diferenţe între planuri, adâncimea lipsind aproape cu desăvârşire, obiectele spaţiului sunt echivalente valoric iar figurile levitează sfidând gravitaţia. Preferinţa pentru vegetalul suculent, puternic clorofilat dau şi culorilor o expresie mai vie. Arborii în anotimpul călduros sunt plini de flori sau fructe multicolore, ceea ce conferă imaginii un aspect exotic, pitoresc şi chiar feeric”.

G.M.: Aveţi un crez pe care îl urmaţi, să zicem, cu convingere?

E. Z.: Dumnezeu îţi dă harul pe care tu eşti obligat nu numai să-l dezvolţi, dar să-l foloseşti pentru bucurarea celorlalţi.

G. M: Ne puteţi divulga o dorinţă?

E. Z.: Pot divulga chiar două. Prima: aş vrea să organizez o expoziţie la Botoşani. A doua: să pot concretiza proiectul de a picta pe două pânze mari o parte mai întinsă din Hăneştiul copilăriei mele, sat pe care îl am „fotografiat” în mintea mea exact cum l-am prins atunci.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. zbant costel spune:

    pe tata tot zbant era si tot din hanesti avea un frate zis anuca

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5