ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU… DANA PETRARIU

„… cultura, sub toate formele ei, trebuie să fie susţinută de stat…”

Georgică Manole: Ani buni aţi fost cunoscută drept „şefa de la Cultură” pentru un topos binecuvântat de Dumnezeu, acela al Botoşanilor. A fost un avantaj apartenenţa la un astfel de spaţiu?

Dana Petrariu: Avantaj? Cred că mai multe. Atâta timp cât m-am aflat în preajma unor mari personalităţi care te captivează prin cultura lor, generozitate, inteligenţă, deferenţă, simţi că te înalţi, creşti, înfloreşti, tremuri, visezi, plângi şi râzi deopotrivă, te înnobilezi: Prea Fericitul Daniel, pe vremea când era Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, academicianul Răzvan Theodorescu, Fănuş Neagu, Alecu Ivan Ghilia, Al.D.Lungu, Constantin Piliuţă, Florin Niculiu, Alexandru Graur, Dumitru Vatamaniuc, Constantin Ciopraga, Anda Boldur şi multe alte nume de valoare, mari şi dragi care ne-au fost oaspeţi la Botoşani, unii chiar la invitaţia mea.

Apoi, am cutreierat judeţul în lung şi-n lat şi am avut privilegiul să cunosc oameni de suflet, înţelepţi, talentaţi: rapsozi, interpreţi, meşteri populari, dascăli, tineri şi vârstnici, reprezentanţi ai administraţiilor locale, unii chiar dornici să facă ceva pentru comunitate, apoi, colegii mei împătimiţi de munca lor ca şi coordonatori ai instituţiilor de cultură, bibliotecari, muzeografi, artişti.
Un alt avantaj ar fi acela de a putea comunica cu semenii, de a te adresa mulţimilor în cadrul unor întâlniri, lansări de carte, prezentări, expoziţii – toate acestea reprezintă avantajul de a te simţi împlinit, util, fericit.

G. M.: Este important rolul unui consilier superior în cadrul unei Direcţii pentru Cultură?

D. P.: Consilierul superior este un funcţionar public care trebuie să dea un concurs pentru ocuparea postului respectiv şi să respecte obligaţiile din fişa postului şi din statutul funcţionarului public.
La Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional, un consilier superior, potrivit pregătirii sale, se poate ocupa de monumente istorice, cu respectarea legislaţiei în vigoare, starea de conservare, restaurare şi punere în valoare prin fişe, chestionare, lucrări de specialitate, colaborând cu specialişti: arhitecţi, arheologi, ingineri.
Având în vedere cele trei componente ale patrimoniului: imobil, mobil, imaterial, ar fi de dorit ca la Direcţii să existe specialişti pe toate aceste domenii. Din păcate în acest moment schema de încadrare este total nesatisfăcătoare, faţă de anul 2000, de exemplu.

G.M.: Aţi fost martorul reinaugurării conacului familiei Miclescu din Călineşti (Bucecea), eveniment care a făcut să fie prezenţi reprezentanţi ai celor mai titrate familii aristocratice din ţară şi de peste hotare. Rememoraţi acest eveniment de o deosebită importanţă culturală şi istorică.

D. P.: Conacul Miclescu figurează pe lista monumentelor istorice, este situat în localitatea Călineşti – Bucecea, la 20 km de municipiul Botoşani.
A fost inaugurat cu fastul cuvenit unui asemenea conac boieresc, datând de pe la anul 1711 şi complet restaurat în decurs de 5-6 ani, de ultimul descendent al unei familii onorabile de boieri de viţă veche, familia Miclescu. Radu Miclescu care a revenit în ţară după ce a petrecut peste 20 de ani în Germania, a ţinut să redea atmosfera de altădată prin mobilarea celor 30 de încăperi cu mobilier din anii 1700-1800, tablouri, vase ornamentale de o deosebită valoare (cel mai valoros obiect este un vas chinezesc din anul 1250 sau un tablou, datat 1500). În acest spaţiu în care pătrunzi cu multă emoţie şi uimire, întâmpinat de gazdele deosebit de primitoare – domnul Radu şi doamna Miona Miclescu, descendentă a unei alte familii cu rădăcini în istorie – Flondor, te simţi şi tu transpus în altă epocă, undeva, cândva …
Am avut privilegiul de a participa la inaugurare în iunie 2005 şi simt şi acum, când mă întorc cu gândul în timp, rememorând acea zi superbă, că am pătruns într-un alt univers, am întâlnit personalităţi printre care boierul Bălăceanu Stolnici, prieteni veniţi din Germania, oficialităţi. Am trecut cu emoţie prin fiecare încăpere, pătrunzând în istoria familiei, ascultându-l cu sufletul la gură pe amifitrionul şi el emoţionat, un bărbat şarmant, cu un timbru plăcut, care mi-a rămas multă vreme în auz şi în suflet.

A urmat un ospăţ pe măsură, toţi invitaţii fiind deosebit de încântaţi şi emoţionaţi. Şi în tot cadrul natural, cu imaginea conacului pe fundal, te încântau totodată limbile de foc care parcă ardeau iarba, sugerând şi căldură lăuntrică şi lumină şi veşnicie şi vis şi iluzie, o superbă lucrare artistică realizată în sticlă de renumitul în întreaga lume, sculptorul Ion Nemţoi originar din Dorohoi, ca o adevărată îngemănare trecut-prezent.
Am avut ocazia să revin de mai multe ori la conac, la admirabila familie Miclescu şi să-mi umplu sufletul cu amintiri, poveşti, despre arborele genealogic, dar şi despre proiecte cum ar fi: lucrări de restaurare de mobilier vechi sau tabere de creaţie, de dialog care sunt patronate de familia Miclescu, toate fiind un bun argument că în cultură se poate merge cu succes pe parteneriatul public privat.

G.M.: Pe lângă mari personalităţi culturale, Botoşaniul l-a dat şi pe Sfântul Ioan Iacob cel Nou (Hozevitul). Născut pe malul Prutului, la Crăiniceni (Păltiniş), aţi lucrat la aducerea în prim plan spiritual al acestui loc. Dezvoltaţi subiectul.

D. P.: Sfântul Ioan Iacob Hozevitul s-a născut în judeţul Botoşani, în satul Crăiniceni, comuna Păltiniş, în anul 1913. Rămas orfan de mic este crescut de bunica sa. După terminarea şcolii primare în satul natal şi gimnaziului la Lipcani, în 1933 pleacă spre a se logodi cu Iisus Hristos în obştea Mănăstirii Neamţ. Aici este călugărit cu numele de Ioan. În 1936 tânărul monah porneşte spre Ţara Sfântă şi mai târziu se aşează într-o peşteră numită Chilia Sfintei Ana unde tălmăcea cuvinte sfinte din limba greacă în limba română sau scria poezii, înălţându-şi sufletul pe aripile rugăciunii. La 47 de ani, în ziua de 5 august 1960, cuviosul Ioan şi-a aflat odihna întru Domnul, trupul său fiind aşezat sub o lespede de piatră. În anul 1980 a fost dezgropat. Avea trupul întreg. Astăzi moaştele sfântului sunt aşezate într-o raclă din lemn şi sticlă şi se află în paraclisul Sfântul Ştefan de la Mănăstirea Hozeva. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat în anul 1992, pomenirea sa făcându-se în ziua de 5 august.

În anul 2002, în urma unei întâlniri în satul Crăiniceni cu prefectul de atunci Costică Macaleţi şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei Daniel, ne-am propus reconstrucţia casei bunicii Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, unde acesta a crescut. Şi a început urcuşul Golgotei. Împreună cu colegii de la Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Botoşani am făcut un plan de bătaie şi cu sprijinul prefectului şi ai mai multor sponsori care ne-au dat cărămidă, lemn, utilaje, cu mâna de lucru a sătenilor, cu sprijinul şi sub îndrumarea părintelui Mihoc, directorul Seminarului de la Neamţ, care ne-a trimis draniţa şi patru oameni care au montat-o, a început construcţia casei formată dintr-o tindă şi o cameră, cu sobă cu cuptor. Schiţa a fost întocmită de arhitectul Mihai Mihăilescu, consilier pe atunci la Direcţie, după discuţiile cu bătrânii din sat care îşi aminteau cum arăta casa, iar lucrările propriu-zise de la tăiatul nuielelor pentru pereţi până la ridicarea casei, ungerea cu lut, finalizarea lucrărilor, au fost supravegheate de consilierul Alexandru Sandu, care se ocupa de patrimoniul mobil. Toată vara s-a lucrat intens de către săteni, 2-3 familii ocupându-se de pregătirea hranei pentru cei care se nevoiau peste zi. După terminrea lucrărilor, începu partea a doua, adunarea unor obiecte de uz gospodăresc vechi, adunate de la bătrânii satului, mulţi dintre aceştia fiind rude cu Sfântul. Toate acestea au fost aranjate ca într-un muzeu etnografic de către un alt om minunat, etnograful Steliana Băltuţă. În tindă am aranjat nişte panouri cu explicaţii şi fotografii şi la 5 august s-a făcut sfinţirea, în prezenţa Mitropolitului Daniel, a Protopopului Pînzaru de la Protopopiatul Darabani, a preotului director Muha de la Seminarul Teologic Dorohoi. A fost o zi nemaipomenită. S-a adunat tot satul, au participat oficialităţile, presa, TV. Şi de atunci casa memorială Sfântul Ioan Iacob Hozevitul a devenit un alt punct de reper pentru cultura botoşăneană.
Pentru acest proiect Ministerul Culturii a acordat Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural naţional Botoşani premiul Iosif Korody, în anul 2004.

G.M.: Mărturisesc aici că sunt, încă, adeptul şi al unui concept lansat de Tudor Vianu şi formulat astfel: „idealul clasic al omului”. Mai credeţi că interesează pe cineva?

D. P.: În lucrarea sa excepţională apărută în 1934 „Idealul clasic al omului” Tudor Vianu, unul dintre cei mai mari scriitori, filozofi, profesori, pe care i-a avut România consideră că evoluţia omului ca fiinţă spirituală îi asigură acestuia nobleţea. Dacă interesează pe cineva? Poate pe profesori, pe doctoranzi şi pe cei câţiva tineri care citesc şi pe care îi interesează domeniul. Din păcate, chiar şi manualele de specialitate expediază ideile profunde, tratând cu superficialitate noţiuni şi teme extrem de importante pentru formarea intelectului. Din păcate, tinerii de azi au alte preocupări „majore” care-i conduc spre superficialitate, ignoranţă. Ce mai precepte morale?

G.M.: Aţi cunoscut mulţi oameni de cultură care s-au dedicat spaţiului botoşănean. Vă invit să faceţi un exerciţiu de arheologie sentimentală şi să-i readuceţi în memoria noastră mai îndepărtată sau mai apropiată pe Lucian Valea …

D. P.: Lucian Valea, un mare poet, un vulcan de om, un model pentru poeţii tineri pe care i-a crescut. Aşa l-am cunoscut prin anii ’80, când eram directorul Bibliotecii Judeţene „Mihai Eminescu” Botoşani şi când organizam întâlniri literare în tot judeţul. Era o plăcere să-l asculţi şi să-l priveşti. A reuşit să clădească întâi la Darabani şi apoi la Botoşani, o şcoală de poezie şi de poeţi pe care i-a descoperit şi călăuzit. Îi plăcea să vorbească despre scriitorii care-i cunoştea şi-i iubea: Lucian Blaga, Bacovia, Ionel Teodoreanu, George Călinescu. Şi-a lansat la Botoşani şi păstrez şi eu câteva din volumele publicate: „Singurătate la Ithaca” (1979), „Autoportret în timp” (1983). Nu scăpa ocazia să vorbească cu duioşie despre familia sa, Mădălina (soţie), Alexandru şi Ioana (copii). Vorbea cu tristeţe, dar şi cu mândrie despre Darabani, locul unde fusese exilat, ca despre o perioadă de „redresare morală şi intelectuală”. La Botoşani a fondat Cenaclul literar „Mihai Eminescu” şi Revista „Caiete botoşănene”, determinând afirmarea literară a poeţilor Dumitru Ţiganiuc, Gellu Dorian, Dumitru Ignat. Şi azi, imaginea lui este vie datorită frumuseţii morale a poeţilor recunoscători. Şi azi mulţi poeţi botoşăneni îi păstrează o frumoasă amintire.

G.M.: … şi pe Angela Paveliuc Olaru.

D. P: Angelica, marchiza sufletelor. Un privilegiu să-i fii în preajmă. Înţeleaptă, generoasă, plăcută, spirituală, informată şi împătimită în prezentarea şi păstrarea tradiţiilor populare. Ca şi doctor etnolog a lăsat Botoşanilor zeci de lucrări de etnografie şi folclor. Am hoinărit împreună prin multe sate, întâlnindu-ne cu meşteri populari, realizând expoziţii şi muzee. Aşa este minunatul muzeu etnografic realizat de familia Elena şi Marin Chipoancă din Truşeşti. Angelica este un om minunat care încă mai are de scos la lumină şi alte bijuterii de artă populară.

G.M.: Ce le răspundeţi celor care cred că „opera lui Eminescu n-ar mai corespunde dezideratelor, idealurilor, nu le mai spune mare lucru”?

D. P.: Eu cred că opera lui Eminescu a răspuns şi răspunde idealurilor şi dezideratelor tuturor. La fiecare vârstă îl înţelegi altfel, dar te captivează mereu şi te face să visezi şi cu ochii deschişi. Totul e să ştii să-l faci cunoscut tu, ca educator, învăţător, profesor sau părinte. Cum să nu te facă mai bun, mai înţelept, mai visător versurile scrise de cel care „şi-a înmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr”?

G.M.: Ce vă place la poezia Mariei Moisoiu?

D. P.: Cum ce îmi place la poezia Mariei Moisoiu? Toate versurile din cele patru volume apărute până acum la Editura Agata şi celelalte care sunt în „lucru”. „Legenda satului de altădată” volumul de debut a fost scris iarna şi de câte ori ne întâlneam îmi citea poeziile „născute” între timp. Cu stângăciile inerente începutului, versurile îţi rămân în suflet iar eu, care am cunoscut satul Busuioceni, i-am cunoscut mama – un ghemotoc de înţelepciune, voioşie şi bun simţ, priveliştile care te inspiră şi care îţi creează o stare de bine, melancolie, visare, am simţit-o vibrând în fiecare vers, în fiecare strofă. A crescut ca şi autor de la un volum la altul, „personajul” poeziilor Mariei Moisoiu este viaţa, cu toate tainele ei: visul, gândul, fapta, împlinirea, deziluzia, încrederea, speranţa, dăruirea, căci ea s-a dăruit puţin câte puţin în fiecare volum „Pasageră-n trenul vieţii”, „Ecouri”, „Videoclipe”. Şi amintindu-mi ideea lansată de poeta şi eseista Lucia Olaru Nenati, care prefaţează volumul „Videoclipe”, „poezia – salvare sufletească” cred că într-adevăr aceasta este o alternativă la viaţa tăcută, retrasă, însingurată după un timp de agitaţie, implicare din perioada activă a vieţii. Cred că este o provocare, un îndemn, o pildă.
Să vă pregătiţi pentru următoarea apariţie. Nici nu ştiţi ce surprize vă aşteaptă!

G.M.: Îşi face tot mai mult loc acea teorie a „statului minimal” prin care acesta ar trebui să finanţeze doar poliţia, armata şi tribunalele, iar sănătatea, învăţământul şi cultura ar trebui să le fie asigurată finanţarea prin mecanisme ale pieţei. Aveţi un punct de vedere?

D. P.: Ideea de „stat minimal” este mult vehiculată în ultimul timp şi ca o alternativă la capitalismul modern. Statul minimal este văzut ca fiind mai aproape de piaţa liberă decât orice formă de stat. Până una alta, cultura, sub toate formele ei, trebuie să fie susţinută de stat şi mă refer în primul rând la instituţii. Totodată şi societatea civilă şi multe persoane fizice care practică „mecenatul” vin în întâmpinarea finanţării unor acte de cultură, a creatorilor, artiştilor. Deocamdată, e bine aşa. Mai încolo, ce-o da Domnul.

Georgică Manole
Botoșani, 6 iunie 2012