Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU . . . TRAIAN APETREI

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU . . . TRAIAN APETREI
Autor, Georgica MANOLE

„Teatru-i balsam şi spadă! Aici se „râşnesc” idei şi cu ideile nu-i de glumit!”

Georgică Manole: Se spune tot mai apăsat că teatrul românesc de azi trebuie să răspundă întrebărilor ce-l preocupă, dintotdeauna, pe omul universal. Sunteţi de acord?
Traian Apetrei: S-ar cuveni ca teatrul să nu fie străin de nimic din ceea Traian Apetrei [800x600]ce-i omenesc. Şi nu de azi, de ieri, teatrul a privit înspre sufletul omului dintr-o imensitate de unghiuri. Sigur, sunt frământări care ţin de eternul uman, de viaţă şi de moarte, de iubire şi uscăciune de suflet, de credinţă, de destin şi câte şi câte alte teme, după cum sunt şi întrebări dureroase ale unui anume timp şi ale unui anume spaţiu. Dacă ar fi să iau doar un exemplu „fierbinte”: gestionarea puterii. Teatrul – dar şi alte arte – discută această temă de mii de ani, dar sunt de adus în atenţie şi particularităţi ale epocii, mentalităţi, viziuni, modalităţi reale de dobândire şi exercitare a puterii, toate acestea fiind acum altele în Estul continentului şi altele în Vest. Oarecum de luat în seamă – nu prea se suflă o vorbă în România de azi despre modelele asiatice de organizare a comunităţilor. Sau, mă rog, putem discuta despre manipularea pe care a realizat-o, la vremea ei, inchiziţia şi manipularea – atât de eficientă acum prin media – asupra conceptelor de democraţie şi libertate – socotite ca fiind fundamentale pentru orice construcţie contemporană. O temă ce ţine de eternul uman: familia – dar câte particularităţi de timp şi spaţiu nu sunt de pus în lumina reflectoarelor!…
Sigur, nu o stagiune, două sau trei vor putea trece în revistă mulţimea de teme pe care le-a dezbătut, le dezbate şi le va dezbate teatrul prin repertorii în care eternul uman şi cotidianul sunt bine echilibrate pentru a răspunde aşteptărilor unui număr cât mai mare de spectatori. Întocmirea unui repertoriu presupune multă ştiinţă de carte, o abordare pluridisciplinară, dar este, în acelaşi timp, şi inspiraţie, sclipire de spirit. Un teatru nu-şi poate ţine spectatorii cantonaţi doar în problematica străzii, după cum nu poate rămâne doar în zona opţiunilor filosofice sau estetice. Teatrul este, înainte de orice, viaţă. Cu tot ceea ce presupune aceasta.

G. M.: De ce credeţi că organizatorii Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti, ediţia din toamna lui 2011, au ales ca generic „Omul, acest animal ciudat…”, o preluare din Cehov?
T. A.: Îmi este greu, înspre imposibil, să precizez de ce Alice Georgescu – directorul ediţiei a XXI-a a Festivalului Naţional de Teatru – a ales să aşeze pe genericul celei mai importante reuniuni teatrale româneşti tocmai cuvintele „Omul, acest animal ciudat…”! Poate că Alice Georgescu şi-a dorit – ceea ce în parte a şi realizat – o discuţie mai amplă, mai variată ca modalităţi de expresie teatrală – asupra omului, cu meandrele sale sufleteşti. Cehov, căruia îi aparţin cuvintele citatului, este, nu-i aşa! – un maestru în revelarea şi a celor mai subtile cute ale sufletului. Lucru cert – ediţia în cauză a adus o mai serioasă aplecare asupra teatrului – cu misia pe care acesta o are de îndeplinit – trimiţând în zona istoriei aprinsele discuţii despre ierarhizări, simpatii şi antipatii, partizanate şi alte asemenea… Parcă s-a privit cu o mai mare bucurie înspre spectacolele propriu-zise şi mai puţin înspre mecanismele mai ascunse sau mai la vedere care au adus aceste spectacole în faza finală a selecţiei.

G. M.: A avut loc ediţia din 2011 a „Zilelor Teatrului MIHAI EMINESCU”, din punctul meu de vedere, o reuşită. Enumeraţi câteva puncte tari ale acestei ediţii.
T. A.: Câteva „puncte tari” despre „Zilele Teatrului „Eminescu”… În primul rând, nu am întrerupt o tradiţie – era deja ediţia a VI-a – la mijloc fiind, cu zeci de ani în urmă, reuniuni teatrale de toamnă cu o „respiraţie” cu adevărat naţională, cu prezenţe actoriceşti, regizorale şi de critică teatrală cu adevărat remarcabile. Spun acestea pentru că efectiv nu am avut alocat nici un leu pentru organizarea acestei sărbători a teatrului. E adevărat – şi meritoriu – o mână de oameni a suplinit, prin eforturi şi clipe de inspiraţie – neajunsurile financiare.
Apoi, în sfârşit, s-a reuşit evidenţierea unei direcţii în politica repertorială. După ani şi ani în care s-a tot dat curs obsesiilor regizorale, a fost posibil să dăm chip artistic unei idei: aducerea în scenă a unei creaţii aparţinând unui dramaturg botoşănean contemporan. A fost vorba în acest rând de Gellu Dorian. Cu fast, într-o atmosferă de înaltă ţinută literară, au fost lansate câteva din cărţile autorului aflat acum la debutul propriu-zis ca dramaturg.
Mi s-a părut demnă de atenţie întâlnirea cu criticii de teatru Oltiţa Cîntec şi Călin Ciobotari.
De ani mulţi, scena n-a mai găzduit un recital de poezie. De această dată actriţa Manuela Golescu a impresionat plăcut.
Un gest bine primit a fost omagierea câtorva din foştii angajaţi ai teatrului.
Iar a prezenta patru spectacole – în tot atâtea zile – între care, în postura de invitat de onoare a fost Teatrul din Piatra Neamţ – semnifică un anume tur de forţă…

G. M.: Mediul cultural botoşănean a constatat, ca un act pozitiv, colaborarea teatrului cu Gellu Dorian. Câteva cuvinte despre Gellu Dorian, dramaturgul…
T. A.: Gellu Dorian scrie dramaturgie de multă vreme. Doar că a avut neşansa ca textele sale să nu fie în consonanţă cu viziunile unor regizori care ulterior să nu mai poată respira – artistic vorbind – până ce nu montează un spectacol pe un text de Gellu Dorian.
Gellu Dorian a făcut un pas pe scenă. Nu prea mare, e adevărat, dar l-a făcut! Vreau să cred că Teatrul „Eminescu” îi va purta noroc pentru postura de dramaturg.

G. M.: Care mai este, azi, rolul unui director de teatru?
T. A.: Multe s-ar mai cuveni să facă un director! Cred că, în primul rând, el are a impune teatrului direcţii viabile de evoluţie – şi asta pe termen lung. Politica repertorială are nevoie de coerenţă, de substanţă, de adecvare la publicul locului şi timpului. Trupa are nevoie de încredere în sine şi în calitatea deciziilor luate de director asupra sa. Este nevoie de optimism, flexibilitate, transparenţă, bună credinţă. Şi trupa şi spectatorii vor simţi – mai devreme sau mai târziu – dacă, în primul rând, directorul, trişează! Tu, directorul, îţi pui inima-n palmă, mergi la sacrificiu şi speri, seară de seară, că în cele 90 de minute ale spectacolului, actorii vor spune ceva sălii. Teatrul este emoţie! O mască râde, o mască plânge! Teatru-i balsam şi spadă! Aici se „râşnesc” idei şi cu ideile nu-i de glumit! Din toate timpurile şi războaiele şi revoluţiile au pornit de la câteva idei şi nu cu un glonte sau o salvă de tun!

G. M.: Este adevărat ce se spune, că vă pleacă actorii?
T. A.: Da, au plecat unii actori! Şi care chiar aveau valoare. Dar au venit alţii. Şi ei valoroşi. N-am să spun că acest dute-vino ar face bine teatrului. Dar am să spun că este un semn că se apropie vertiginos de teatre o seamă de schimbări radicale, mai întâi în forma de organizare şi funcţionare. În societatea românească sunt, din păcate, dezechilibre năucitoare. Chiar subvenţionate, teatrele, îndeosebi cele din provincie, sunt la limita de avarie. Actorii nu sunt motivaţi prin salarii, iar iubitorii de teatru tot mai anevoie îşi pot îngădui un bilet la teatru, bilet care, deşi subvenţionat, a devenit un lux la îndemâna unui număr tot mai mic de români… Iar o sală de teatru fără public este o imensă tristeţe. Şi o mare durere pentru actori. Mai mare, pentru unii, chiar decât lipsa banilor!

G.M.: Sunteţi recunoscut şi ca un redutabil autor de interviuri. Există o artă de a pune întrebări?
T. A.: Gazetăria cred că începe şi sfârşeşte cu ştiinţa şi arta de a şi de a-ţi pune întrebări. Sigur, aceasta pe un fundament solid de cultură generală, pe bună credinţă şi respect, aşteptând, prin răspunsurile primite, bucuria de a fi în faţa unui interlocutor inedit prin concepţii, viziune, mod de a se raporta la univers şi la comunitatea din care face parte. Gazetăria-i o bucurie aşezată, spuneam, pe ştiinţa şi arta de a pune întrebări!

G. M.: Se ştie că aţi copilărit cu Theodor Damian, viitorul mare teolog şi scriitor. Ce amintiri mai aveţi din acea perioadă?
T. A.: Şcoala primară am făcut-o împreună cu Theodor Damian. El era, încă din acei ani minunaţi petrecuţi la Şcoala nr. 7 din Botoşani – „Şcoala grecilor”, cum era numită – evident croit dintr-un alt aluat decât noi, restul clasei. Repede a plecat la Seminarul de la Târgu Neamţ. Atenţie, asta într-o vreme în care ateismul păşea necruţător peste sufletele aflate în degringoladă. Gestul său de atunci nu a fost doar un act de curaj, ci chiar îndemnul Bunului Dumnezeu. Întăresc, era vremea în care icoanele erau socotite drept sfidare de neiertat a ordinii de stat.
Şi încă un aspect: Theodor Damian a copilărit într-o zonă a Botoşanilor ce mi se pare acum, după 55 de ani, ca fiind încărcată cu energii spirituale ce nu bântuiau prin alte părţi ale urbei. Din căsuţele pierdute în imense livezi, pe colinele dinspre şoseaua Sucevei, s-au ivit flăcăiaşi şi fete care, cu toţii au urmat Şcoala de Muzică a profesorului Holca, cu toţii au urmat studii universitare şi au avut ulterior poziţii de excepţie în comunităţile în care s-au aşezat. Vreau să zic răspicat aceea că Theodor Damian este vârful unei generaţii care, în ansamblu, a fost peste media altor copii şi tineri din celelalte cartiere ale Botoşanilor din acei ani!

G. M.: Am intrat, deja, în 2012. Ce ne propune Teatrul „Mihai Eminescu” în acest, foarte controversat, an?
T. A.: Suntem în „Anul Caragiale” şi repede, repede vom veni cu „O noapte furtunoasă”. Va urma un Matei Vişniec – „Ioana şi focul”. Regizori tineri şi foarte tineri vor păşi pe scena botoşăneană cu gândul consacrării. Ca şi în alţi ani, vom avea Festivalul naţional – dacă nu cumva, chiar internaţional – al liceenilor – „Amfiteatru”, vom avea proiecte cu teatre din Republica Moldova şi Ucraina, participări la festivaluri, în toamnă „Zilele teatrului”. Eminescu şi Iorga îşi vor avea locul lor în preocupările teatrului. În continuare vom readuce în luminile rampei dramaturgi botoşăneni.

G. M.: Sunt mulţi cei care îşi amintesc cu plăcere de timpul când coordonaţi apariţia unei publicaţii, „Viaţa”, recunoscută prin deschiderea sa şi prin varietatea punctelor de vedere. Ce ar trebui să reţină despre această publicaţie o eventuală „Istorie a presei culturale botoşănene”?
T. A. „Viaţa” a fost… viaţa mea, partea cea mai frumoasă din drumul înspre… „margine”, vorba poetului Dumitru Ignat.
Şase ani şi jumătate „Viaţa” a demonstrat că o publicaţie poate supravieţui fără a se înclina vreunui mogul de presă, fără partizanat politic, fără pornografie şi teme comerciale. „Viaţa” a fost chiar… viaţă, cu colaborarea a şapte doctori în ştiinţe umaniste, cu colaborarea unor oameni de condei în cel mai deplin înţeles al cuvântului. „Viaţa” a avut ţinută, a făcut loc ideilor cu adevărat importante. S-au discutat în acele pagini alternative la componentele vieţii sociale, politice, culturale. S-au „luminat” soluţii încercate în America, în Asia, la capătul lumii, dacă vreţi. Totul acoperit cu bună credinţă şi respect sincer pentru cititori. Botoşăneni iubitori de presă încă îşi mai amintesc de „Viaţa” şi mă mai întreabă câte unii dacă nu cumva voi găsi soluţii pentru reluarea apariţiei… Din păcate, cu totul nefiresc, tarifele la lucrările tipografice au… „explodat” în sus, deşi tehnologiile sunt digitale şi, în general, mult mai sofisticate decât cele de pe vremea „Vieţii”… Dar, motto-ul de pe frontispiciul „Vieţii” îndeamnă la optimism: „Când viaţa devine imposibilă Şi atunci ea poartă în sine nenumărate posibilităţi!” Sunt versuri ce aparţin poetului Constantin Draxin…



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 27 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5