Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU…PAVEL PĂDURARU

Manole, GPrimit pentru publicare: 21 dec.2015
Autor: Georgică MANOLE, redactor şef al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 22 dec.2015

 

ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU…PAVEL  PĂDURARU

„Acum, în singurătate, am totala libertate a gândurilor…”

Georgică Manole: Pavel Păduraru, începem cu copilăria?

Pavel Păduraru: Copilăria ar trebui să fie un izvor nesecat şi nemărginit de mulţumiri şi împliniri în durata vieţii. Când lipsesc toate acestea, priveşti cu greu în urmă. Copilăria îţi este soarta. În puritatea ei,  toate lucrurile ţi se par aşezate Padurareu Pavelundeva în astral. Nu puteam gândi atunci la lucrurile de acum, timpul, pentru mine, era static Când închid pleoapele şi cobor în timpurile copilăriei, în acele timpuri ale naivităţilor sufleteşti, mă văd undeva, într-un univers îndepărtat. Nu-mi amintesc să fi fost ură atunci, o iubire excesivă revărsam peste toate lucrurile. Bunica mă învăţa să iubesc, să iert, să trec cu vederea peste toate răutăţile celorlalţi copii, într-un cuvânt, să întorc şi obrazul celălalt.  Despre  problemele sociale, despre greutăţile vieţii nu ştiam nimic. Ce ştiam despre greutăţile şi necazurile părinţilor? Nimic! Aş vrea ca în acest suflet  de acum, înnegrit şi înnegurat de povara anilor, să coboare starea copilăriei de atunci. Timpurile de acum m-au apăsat şi m-au dezechilibrat sufleteşte. Copilăria mea, o oază de bucurii, o floare de colţ la care am ajuns uşor.   Simt copilăria mea în creier ca pe  un blacheu de aur, un fel de viaduct peste memorie, eu fiind soldatul ce tot o alerg. Dacă vrem să nu devenim monştri, să păstrăm mereu în suflet o fărâmă din puritatea copilăriei.

G.M.: Eşti dispus să-i dăruieşti o floare lui Eminescu?

P.P.: Mi-e ca şi cum i-aş diseca sufletul. Să văd ce este într-însul.  Să-l pot pipăi pentru a intra, apoi, eu în sufletul lui, în cântecul lui… Iubire. Demnitate socială. Dacă  i-aş putea împrumuta toate acestea, poate aş avea un mic răspuns din viaţa lui, cu preţul de atunci, în viaţa aceasta. Însă, se ştie: fiecare gândeşte-se pe sine, voindu-se pe sine, plângându-se pe sine şi iubindu-se pe sine. Am momente când tare aş vrea să cuprind cu gândul ceea ce a fost în sufletul lui.  Deşi respirăm acelaşi aer, deşi viaţa ne este la fel, diferă enorm bogăţia sufletului.  Mi-e gândul frumos faţă de Poet, el ne-a îndumnezeit, fiindcă el  ne-a limpezit izvoarele. Când este vorba despre EL:Mai caut ca un prunc
La sânul femeii sterpe,
Departe e lumina, a vieţii crug.
Cine-o percepe din cosmosul adânc?
Spre El ca să mă curg…
M-apasă timpul peste faţă,
Mai vine EL şi mă răsfaţă…
Ridic, adesea, călcâiul şi mi-l scutur
Şi-nham la o trăsură plăpândul flutur
Şi-apoi gonesc spre culmi  de- argint
Cu EL adorm în vis şi mă alint
Şi mă trezesc şi iar mă mint!
Eminescu a început cu sine şi nu s-a sfârşit cu sine. Încă vesteşte lumii lumina ce-a răsărit. Altfel, am fi dedaţi singurătăţii…

G.M.: Dacă tot ai adus vorba despre singurătate, vorbeşte-mi ceva despre ea.

P.P.:  Singurătatea!? Singurătatea nu e voia mea, eu am fost aşezat în cadranul spaţiu-timp al acestei stări. Singurătatea mi-a deformat corpul. Nici măcar iubitele pe care le-am avut nu m-au putut extrage din singurătate. Iubitele mi-au fost esenţiale, chiar preferabile singurătăţii şi, totuşi,  gândirea metafizică m-a însingurat. Eu cred că singurătatea e reprezentarea  cerului cu voie de la lumea exterioară. Adică, sunt unul şi acelaşi lucru al divinului, încă obiect de studiu al acestuia. Mă rog mereu să mă ferească Dumnezeu de studiul prostimii. Am ajuns să privesc singurătatea prin ochii raţiunii şi-ai intelectului. Precum cerul plin de fenomene şi singurătatea mea are câteva. Spre exemplu, unul ar fi că  privesc totul  ca fulgerat de cauzalitate. Şi-apoi, să ştii, singurătatea îmi place!

G.M.: Singurătatea nu-ţi oferă mulţumire de sine şi sănătate, mai ales, dacă doar ţi-o imaginezi. Singurătatea macină moralul. Gândeşte-te că, fiecare moment al vieţii ţi-l petreci singur. Nu o iei ca pe o pedeapsă a vieţii în care te-ai izolat?

P.P.: Fiecare zi mă îmbracă în uitarea de mine. Singurătatea îmi este  amintirea în care s-au îngropat înţelesuri. Singurătatea îmi exprimă gândurile doar prin cuvinte.

G.M.:  Ştiu eu?… Dar, dacă singurătatea îţi este un bun, n-ar trebui răzbunată?

P.P.: Singurătatea mea trăieşte prin cuvintele limbii mele-n care mi-o tălmăcesc, prin cultura acumulată, reflectându-mi-se prin oglinda minţii şi pusă pe o foaie de hârtie. Şi nu-mi cunosc un zbucium mai frumos decât acesta. Îmi sunt dator mie, în primul rând, ca purtător al acestui har şi truditor la el până mi-o veni ceasul care, nu cu mult timp în urmă, m-a şi anunţat.  Deşi sunt tot mai conştient că la ceasurile acestea singurătatea îmi devine o mare povară,  o văd ca pe o mireasă fără vârstă ce mă extaziază şi-mi oboseşte, în acelaşi timp, sănătatea şubredă, mai cu seamă, după acest infarct. Sau, poate, mi-e o chestie ereditară din partea bunicii de genă. Singurătatea mea este a omului implicat total în combustia gândurilor, consumându-mă întru permanenţă, răscolindu-mi materia vitală a timpului meu, tot încercând să caut esenţa personalităţii şi a variantelor polemicilor umane, întru astfel de fiinţă. Acum, în singurătate, am totala libertate a gândurilor. Mie chiar mi-e indiferentă modalitatea de autodistrugere fiindcă, oricum, ea vine. Până acum ceva timp în urmă, singurătatea mi-a fost umplută cu femei, acum mi-o risipesc trimiţând amintiri în azur.

G.M.: N-ai încercat să intri într-un dialog  mai aplicat cu singurătatea?

P.P.: De multe ori, dar ştii ce mi-a zis? Am să mă ascund în tine, în celulele trupului şi ale creierului şi tu însuţi o să mă cauţi. Am vrut să scap de ea şi ea a continuat  să mă tortureze. Avea dreptate când îmi spunea că nu mai am unde să fug decât în mine. Iată faptele mele în singurătate: călătoresc pe imaginarele urme ale altora, pe luminile gândurilor şi ale cuvintelor, fiindcă urma culturii este îndărăt şi înainte ca o făclie spre care aleargă fiecare pentru a se afla şi  îmbrăca în lumină:
Urma vine, urma trece,
Doar mireasa dintre gânduri,
Ea, în noapte, mă petrece…

M.: Te laşi înşelat, dragă poet, de acea fermecătoare mireasă din seducţia gândurilor!?

P.P: Da! Închid pleoapele şi o văd în extazul meu. Aleargă încântată spre mine, cu obrajii rumeni, cu ochii frumoşi şi plini de lacrimi. La acest ceas al înserării, numai ea mi-alungă urâţenia trupului şi mă transformă-n gânduri. Frumuseţea şi inteligenţa ei îmi deznoadă firul zbuciumat al vieţii. Ea mă răsfaţă când o chem, dar trebuie să recunosc că ea ştie când să vină pentru a-mi răpi din celulele creierului… Drept recompensă, adorm cu ea în vis. Spiritul meu e înfrăţit cu al ei.

G.M.: Ce a adus nou acel infarct în viaţa ta? Te-a purtat, oarecum, prin neant?

P.P.: Singura logică a neantului este viaţa. Singura logică a vieţii este ştiinţa ce trebuie gândită pentru cuprinderea totului. Abia acum mi-am pus mai serios problema sensului vieţii, abia după infarct. Capeţi conştiinţă prin naştere, disciplină prin truda ştiinţei, iar înţelepciune prin filozofie. Din neant am apărut şi în neant mă voi întoarce. Şi nu voi lua cu mine nimic decât începutul cosmic, cel care mi-a asigurat justificarea întru a fi.  Realitatea vieţii mi-a arătat că sunt om, iar omul din mine a descoperit frica de veşnicie şi ruga către creator. Şi totuşi, mi s-a dat să trăiesc această anomalie prin această mireasă spirituală ce mi-a reînnodat firul vieţii şi nu m-a lăsat să mor, arătându-mi cât de mică este clipa trăirii, dându-mi înălţime, frâu liber şi vigoare ficţiunilor. Şi asta pentru a continua să scriu în proză, de acum, luând din substanţa nevăzută a gândurilor.

G.M.:  Sunt puţin derutat , dar nu într-atât încât să nu te întreb: făcând abstracţie de scris, din viaţa care ţi-a fost dată, înainte şi după infarct, ai tras  vreun folos?

P.P.: Da! A treia parte din aurul cuvintelor şi acea mireasă spirituală care-mi vine la timpul oportun. Aş fi vrut să am dragoste şi glorie, însă destinul nu mi-a dăruit decât singurătate şi tristeţe peste care tronează o axiomă a propriei filozofii, şi ea destul de săracă. Tot mai mult cred că îndeletnicirea  cu scrisul e din ce în ce o tot mai mare nesăbuinţă. Mai îmi doresc mult ca nebunia lucrurilor mele să atârne greu peste timpuri. Acum nu-mi rămân decât să mă bucur de singurătate şi vizitele miresei dintre gânduri…

G.M.: Prea te învinuieşti, prea te subestimezi. Nu uita că orice om are o valoare cosmică şi, hai să fim sinceri, cine n-ar vrea să aibă un suflet nemuritor?

P.P.: Încerc şi eu să cerşesc puţin naturii, cu toate că e o nebunie. Adevărul că exişti nu e o formă goală a vieţii, ci puţin timp din timpul universului. Până la urmă,  ce m-aş fi făcut dacă nu existam şi nu gustam, prin clipa de trăire ce mi s-a dat, din dulceaţa vieţii?

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5