Revista Luceafărul

Meniu


  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 17 → 2025

Ziaristul și parlamentarul Nicolae Iorga despre  Imperiul Otoman (1906 – 1922), Turcia republicană (1922 – 1934),  Dobrogea românească, turcii dobrogeni (1878 – 1931)

Articol scris de: / 4 aug. 2025
  • Autor: © Dan PRODAN
    Foto: © Dan Prodan (Arhiva personală), Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.
    Agata ® 1994 – 2025 ; Format Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.
  • Interesul lui N. Iorga faţă de istoria Imperiului Otoman, a Turciei republicane (1922 – 1934), a Dobrogei românești, a turcilor dobrogeni (1878 – 1931), a relaţiilor complexe otomano -române s-a manifestat şi în domeniul ziaristicii și a activității politice, istoricul – ziarist expunând punctual, în paginile ziarelor, iar istoricul – politician de la tribuna parlamentară, diferite aspecte „cotidiene“ sau „decenale” ale duratelor istorice, statale, politice, instituționale etc. enumerate anterior. Ziaristica „otomană“ a lui N. Iorga până în 1912 a fost reunită şi editată într-un volum sugestiv intitulat: România, vecinii săi şi chestiunea Orientului. Celelalte două teme, „turcească kemalistă” și „dobrogeană românească” (1878 – 1931), au fost găzduite în paginile ziarelor vremii și ale volumelor de oratorie parlamentară ale lui N. Iorga politician.
  • Seria editorialelor „otomane“ a debutat cu prezentarea generală a situaţiei complexe din Imperiul Otoman la sfârşitul secolului al XIX-lea: evidenta şi ireversibila decădere economică, politică, instituțională, militară, culturală, morală etc. a acestui conglomerat multinaţional impunea necesitatea stringentă a restructurării din temelii a imperiului şi transformării sale într-un stat naţional turc, pe o solidă bază materială şi morală autohtonă.
  • Istoricul – ziarist a informat apoi cititorii despre evenimente „otomane şi / sau otomano – române“ derulate în perioada 1907 – 1919, începând cu Generalul Averescu la Stanbul, Turci şi Greci, ce păstrează viitorul, Tinerii Turci şi mişcarea din Macedonia, Constituţia turcească, Cuvântul dl. dr. Mişea în Parlamentul otoman, Tulburările din Constantinopole, Împrejurările din Constantinopole, Ce reprezentăm în Dobrogea, Vizita studenţilor turci, Politica „Tinerilor Turci“, Marele vizir la Sinaia, Primirea oaspeţilor turci, Convenţie cu Turcia, Moştenitorul turcesc la Sinaia, Siluirea unui popor şi răspunderile, Dreptul Turciei și Italiei în Tripolis. Lămuriri istorice, Învăţături din Turcia, Bulgarii „spre Constantinopol“, Ceatalgeà, Românii şi noua stare de lucruri în Orient, Învierea „Junilor Turci“, Sfârşitul Adrianopolei otomane, Încă un asasinat politic la Constantinopol, Starea actuală în Turcia, Oaspeţi turci, Desfiinţarea capitulaţiilor, Războiul „domnului Enver“, Războiul islamului, „Succesul“ armatei otomane, Războiul turcilor cu ruşii, Dardanelele. Amintiri istorice, Distrugerea armenilor din Turcia, Turcii „culturali“, Ultima glorie a Osmalâilor, Stanbul şi Fanar, Biblia turanică a turcilor, Califul la moartea lui Abdul-Hamid, În Turcia nouă, Enver, Între greci şi turci, Noua aventură a Junilor Turci.
  • Referitor la Nicolae Iorga politician, în primul deceniu al activității sale în forul legislativ românesc (1907 – 1918), precizez că, dintre numeroasele subiecte cu tematică și importanță națională abordate de vulcanicul parlamentar de la tribuna Camerei Deputaților / Senatului României, Dobrogea, parte strategică a trupului statal românesc, a deținut „capul de afiș”. Dublat de un mare istoric, care a scris un număr important de contribuții istoriografice referitoare la pământul dintre Dunărea inferioară și litoralul vestic al Mării Negre în ultimele două milenii, parlamentarul N. Iorga a vorbit despre Dobrogea întotdeauna fundamentat pe adevărul istoric multi-secular și promovând o politică națională realistă, în conformitate cu interesul național românesc, în contextul extins zonal nord-dunărean și sud-balcanic, împotriva  „imperialismelor” expansioniste țarist și, ulterior, sovietic, otoman, austro-ungar, sârbesc, bulgar în regiunea amintită. N. Iorga dorea obiectiv și promova ideea și realitatea ca eventualele și complexele diferende politice, militare, teritoriale, diplomatice, hegemonice, economice etc. din zonă să fie prevenite / rezolvate doar de riverani, fără injoncțiunea marilor puteri europene și ale intereselor lor „imperialiste”. Adică, zona danubiano-balcanică să fie doar a popoarelor care locuiesc acolo, în statele lor politice respective. Aceste idei se regăsesc și în lucrările istoriografice iorghiste, publicate în România sau în străinătate, în primele patru decenii ale secolului trecut.  
  • Am identificat, în cele patru volume ale Discursurilor parlamentare, care acoperă perioada 1907 – 1931, aproape un sfert de secol, mai multe intervenții de la tribuna parlamentară cu tema Dobrogea, pe care le comentez succint, din care am selectat citatele reprezentative pentru problema abordată și le-am înserat în text. Am procedat astfel pentru că, se știe de peste un secol, N. Iorga vorbea mult, cu numeroase digresiuni exprimate sintactic în propoziții / fraze / paragrafe secundare, subordonate față de ideea / propoziția principală. Se adăugau și unele repetiții, așezate la intersecția sublinierii / întăririi ideii / propoziției principale din frază cu artificiile stilului iorghist parlamentar. 
  • Una din numeroasele probleme naționale, în lămurirea și rezolvarea căreia s-a implicat activ și intens N. Iorga, a fost cea a locului și rolului Dobrogei în istoria statală, politică, geo – strategică, militară, diplomatică, economică, socială, demografică, religioasă, ideologică, culturală etc. modernă și contemporană interbelică a României. Precizez că, după intrarea Dobrogei (cu o suprafață aprox. egală cu cea de astăzi) în componența României independente (noiembrie 1878), statutul noii provincii a fost fixat prin Legea pentru organizarea Dobrogei din 9/21 martie 1880, numită de Mihail Kogălniceanu „Constituția Dobrogei”, modificată și completată prin legea din 30 martie / 11 aprilie 1886, prin care provincia românească dintre Dunărea inferioară și Marea Neagră era declarată cu regim excepțional, locuitorii ei, în majoritate turci și tătari islamici, au primit cetățenia română, dar acordarea și exercitarea drepturilor politice – electorale ale cetățenilor, indiferent de etnie, erau amânate până la sfârșitul perioadei de integrare organică în statul românesc modern. La trei decenii de la intrarea în componența României, la sfârșitul perioadei de tranziție legislativă, instituțională, economică, socială, militară, culturală, religioasă etc., în Parlamentul României se discuta, în martie 1909, proiectul de lege al Guvernului liberal I.I.C. Brătianu de acordare a drepturilor politice – electorale cetățenilor dobrogeni. 
  • Astfel, N. Iorga l-a interpelat pe ministrul de Interne ad-interim, I.I.C. Brătianu, în  problema acordării selective, pe criteriul averii, a drepturilor electorale românilor din Dobrogea, cerându-i să modifice proiectul de lege în sensul acordării drepturilor amintite tuturor românilor din provincie, indiferent de avere. Astfel, în intervenția parlamentară referitoare la Drepturile Dobrogenilor (21 martie 1909), N. Iorga a solicitat precizări, explicând în același timp:
  •  
  • „D-lor, voiam să fac o întrebare d-lui ministru de Interne, întrebare pe care, de altfel, a făcut şi d. Sasu, şi nu ştiu dacă d. ministru de Interne este dispus să ni dea toate lămuririle dorite la această întrebare.
  • Avem noi în Dobrogea prea mulţi români? Eu sânt convins că avem prea mulţi neromâni. Şi cred în existenţa primejdiei străine în Dobrogea. Şi felicit pe d. ministru de Interne că păstrează încă în parte regimul excepţional în Dobrogea, căci acolo, în Dobrogea, mai cu samă în partea de nord, sânt încă uneltiri care nu se ştiu destul de bine şi trebuie păstrate şi măsurile excepţionale câtva timp încă. Şi trebuie să cheltuim încă multă muncă culturală, pentru trezirea conştiinţei naţionale la unii şi pentru împiedicare[a] conştiinţ[ei] naţionale, duşmană nouă, la ceilalţi, până când Dobrogea să înceapă viaţa ei normală.
  • Prin urmare, străini sânt deajuns. Ştim că sânt străini cari lucrează cu străini şi cari se vor folosi de orice ocazie ca să ni arate sentimentele lor rele faţă de noi. Români însă cred că nu sânt prea mulţi în Dobrogea. Şi atunci întreb pe d. ministru de Interne de ce recunoaşte ca români având drepturi politice numai pe aceia dintre românii supuşi ai Coroanei ungare cari s-au aşezat în Dobrogea având pământuri, şi nu recunoaşte ca având drepturi politice pe orice români de aiurea cari s-au aşezat pe teritoriile judeţelor Tulcea şi Constanţa, care stau acolo de o bucată de vreme, au purtări bune şi, prin urmare, ca şi acei cari au un petec de pământ, trebuie să se bucure de drepturile cari decurg pentru locuitorii dobrogeni din acest proiect de lege?
  • D-lor, eu avusesem odinioară o părere, cari se pare că a fost prea îndrăzneaţă, şi parcă şi mie mi se pare acum îndrăzneaţă, cari însă ar fi rezolvat chestia mai bine poate decât părerea unui oarecare în senat, în chestia împărţirii, în ceia ce priveşte exercitarea drepturilor electorale ale dobrogenilor. 
  • În Senat a zis cineva: De ce nu unim judeţele Tulcea şi Constanţa ca să facem o provincie a Dobrogii? Fiindcă nu voim să ni aducem aminte că Dobrogea o bucată de vreme n-a făcut parte din ţara noastră. De aceia nu înţeleg cum a putut trece prin mintea cuiva o aşa ciudată părere, a crea o provincie a Dobrogii atunci când căutăm tocmai a o distruge supt un alt raport. Ne putem aştepta ca, într-o bună dimineaţă, acelaşi propunător să vină cu părerea de a uni judeţele din nordul Moldovei cu dominantă populaţie evreiască la oraşe într-o provincie nouă, căreia să i se deie ca guvernator persoana care are cele mai multe simpatii pentru această poporaţie. (Ilaritate)
  • Prin urmare, aşa ceva nu înţeleg; aş fi înţeles altceva: Ar fi fost un mijloc să se înlăture oarecare uneltiri şi să se facă imposibile anumite intrigi, unind judeţele Tulcea şi Constanţa cu judeţele din România cari se găsesc dincolo de Dunăre, unind supt raportul electoral judeţele Tulcea şi Constanţa cu judeţele din România veche cari se găsesc dincolo de apa Dunării.
  • Cred că în felul acesta s-ar fi ajuns la un rezultat mai bun decât rezultatul, foarte îndoielnic, care poate ieşi din actuala organizare electorală a Dobrogii.
  • Măsura ni se pare prea îndrăzneaţă pentru obiceiurile noastre rutinare şi nu insist asupra acestei dorinţe, ci asupra întrebării de la început: Dacă d. ministru de Interne nu este dispus, chiar cu primejdia ca această lege să se întoarcă la Senat, care a dovedit că poate merge foarte repede în anumite împrejurări … ca şi Camera, dacă nu este dispus să înlăture măsurile cari împiedică pe românii veniţi din Ungaria şi cari stau în Dobrogea fără să aibă pământ, îi împiedică de a avea deplina folosinţă a drepturilor politice.
  • Acestea am avut de zis”. 
  • Dar proiectul de lege a fost votat în forma primară și în Dobrogea s-a introdus votul electoral cenzitar.
  • Problema traseului frontierei româno – bulgare din sudul Dobrogei a rămas nerezolvată în 1879 – 1880, devenind deschisă unor viitoare soluții. După Primul război balcanic, România a solicitat Bulgariei și marilor puteri europene cooperare și sprijin pentru rezolvarea chestiunii traseului graniței comune din sudul Dobrogei. Astfel, în perioada 18 / 31 martie – 26 aprilie / 9 mai 1913 la Petersburg a avut loc o conferinţă a marilor puteri europene, întrunită pentru a media, cu aprobarea părţilor implicate, în diferendul româno – bulgar pe acea temă sensibilă. S-a semnat un protocol, conform căruia Bulgaria a cedat României oraşul Silistra şi împrejurimile acestuia. În acel context, N. Iorga a susținut un discurs în care a conturat istoricul problemei și a subliniat propria sa poziție față de chestiunea litigiului de frantieră.
  • Despre anexarea Silistrei (ședința din 17 mai 1913)
  • ”Protocolul pecetluit al d-lui prim – ministru (conservatorul Titu Maiorescu – compl. DP)  cuprinde cedarea către România a Silistrei, împreună cu un teritoriu de trei kilometri în jurul ei. Care Silistră? Oraşul, bojdeucile sau cetatea? D. Ministru de Război crede că de cetate, că de perimetrul, de periferia ei e vorba şi a făgăduit că va reprezenta acest punct de vedere în cazul când va fi unul din delegaţii României. Aceşti delegaţi vor trebui să negocieze cu delegaţii bulgari. 
  • O mai potrivită soluţie a conflictului nici nu putea să fie. Am pornit de la neînţelegerea cu bulgarii ca să terminăm cu o nouă discuţie nesinceră, în care ei vor adăugi, fireşte, la nemulţumirea lor anterioară nemulţumirea jignirii provocate de cedarea Silistrei. Ne vom găsi înaintea dificultăţilor cu greu de înlăturat ale unei discuţii româno – bulgare. 
  • Aceeaşi comisiune o vom găsi însă şi aiurea. Bulgarii n-au voie să ridice întărituri noi,  nici să dreagă pe cele vechi, într-o anume rază, care va fi determinată tot de o comisiune româno – bulgară. Ni putem închipui că delegaţii bulgari vor arăta cea mai mare bunăvoinţă de a fixa raza care să satisfacă pe deplin pretenţiile şi temerile noastre? Şi aici, prin urmare, la alt punct greu, ne vom găsi faţă în faţă la sfârşit, când faţă în faţă eram la început, cu adausul sentimentelor de mânie şi tendinţelor de răzbunare pe care le poate produce o cesiune teritorială.
  • Comisiunea româno – bulgară se întâlneşte însă şi într-un domeniu în care am fi aşteptat-o încă mai puţin. Vor fi poate în Silistra patrioţi bulgari cari nu vor suferi blânda noastră stăpânire. Nu vor băga de seamă că anexarea va permite să se trimită la şcolile lor, pe care nu le vom distruge, pentru că n-avem dreptul şi pentru că am fi pedepsiţi imediat prin lovituri aduse şcolilor din Macedonia, că va permite să se trimită la aceste şcoli fiii bulgarilor din judeţele Constanţa şi Tulcea, cari vor putea da, prin urmare, Silistrei un caracter naţional bulgăresc încă mai puternic şi mai înverşunat decât acum. (…) 
  • Dar mi se spune: Silistra are mare importanţă strategică. Trecem peste celelalte şi o primim; chiar dacă am pierde pe toţi aromânii, Silistra-i compensează. (…) Dar e aşa de mare valoarea strategică a Silistrei? D. General ministru de Război o spune. Mă bucur. Dar sânt alţi generali (…) cari tăgăduiesc această importanţă strategică sau o reduc foarte mult, fără a vorbi de aceia cari au variat foarte simţitor după împrejurări în aprecierea acestei valori strategice. (…) Oricum, ni-au spus şi d. Prim-ministru şi d. Ministru de Interne că Silistra trebuia. Era nedreptatea cea mare de la 1877, durerea de după tratatul din Berlin (din 1878 – compl. DP); era panaşul, aş zice un panaş de aceeaşi valoare ca şi acela pe care ruşii l-au căpătat, în dorinţa lor de a şterge urmările tratatului din Paris (din 1856 – compl. DP), prin anexarea celor trei judeţe basarabene, de cari n-aveau cea mai absolută nevoie. (…) 
  • Războiul din 1877 a adus trecerea stăpânirii româneşti şi peste Dunăre. Vorbindu-se de pierderea judeţelor basarabene, mai multe persoane, între care şi d. ministru de Interne, pe vremuri, au dezaprobat politica celor ce se chemau Ion Brătianu şi Mihail Kogălniceanu de a nu primi în schimb pentru judeţele cedate prin pacea de la Paris (din 1856 – compl. DP) o Dobroge mai mare, întreagă, cuprinzând şi Cadrilaterul. Să mi se dea voie să nu împărtăşesc acest mod de vedere. România e un stat naţional cu un trecut şi cu un viitor deopotrivă de naţionale. Ea nu poate deci să părăsească o parte din teritoriul locuit de români pentru a căpăta în schimb o cârpeală oarecare, fie cât de mare, din pământuri cari aparţin naţional altui neam. (…)”.
  • În şedinţa din 18 mai 1913, cu 127 voturi pentru şi 17 împotrivă, s-a votat moţiunea prin care „Adunarea Deputaţilor, luând cunoştinţă de Protocolul semnat la St. Petersburg în ziua de 26 aprilie / 9 mai 1913, de reprezentanţii celor şase mari puteri (Rusia, Franţa, Anglia, Germania, Austro-Ungaria, Italia), autorizeată guvernul a-l pune în lucrare”. 
  • Al Doilea război balcanic s-a desfășurat în perioada 16 / 29 iunie – 11 / 24 iulie 1913, Bulgaria agresoare fiind învinsă rapid de o coaliție militară formată din Serbia, Muntenegru, Grecia, Imperiul Otoman și România. Conferința de pace s-a desfășurat la București, între 16 / 29 iulie – 28 iulie / 10 august 1913, iar tratatul de pace s-a încheiat în ultima zi a întâlnirii, la 28 iulie / 10 august. România a primit sudul Dobrogei, cu județele Durostor și Caliacra, cu o suprafață de 7.726 km2 și cu 378.027 persoane, cu frontiera sudică pe linia Turk – Smil – Ekrené. România a devenit cel mai puternic stat din zona Dunăre – Balcani. A apărut, astfel, o nouă provocare în fața clasei politice românești: Cadrilaterul sau Dobrogea nouă sau Dobrogea sudică, care a generat în Parlament numeroase și aprinse discuții.  
  1. Iorga nu a fost de acord cu anexarea artificială a Cadrilaterului, care nu era teritoriu  național românesc, ci conceput strategic – tactic ca zonă – tampon la granița terestră sud-dobrogeană româno – bulgară, după toate evenimentele politico – diplomatico – militare din Pen. Balcanică în anii 1912 – 1913. Activul și incisivul deputat a lăudat doar recunoașterea prin tratatul de la București a locului și rolului hegemonic al României regale în Balcani, la începutul secolului al XX-lea.  
  • Astfel, referitor la Poziţia externă a României după Pacea din Bucureşti (şedinţa din 13 decembrie 1913), N. Iorga a comentat, cu circumspecția istoricului realist și vizionar:
  • ”D-lor, pacea de la Bucureşti în sine merită felicitările tuturor. Este evident un mare folos pentru noi, cum este o mare mândrie pentru noi pacea de la Bucureşti, o mare mândrie neaşteptată  aş zice. (…) Nu m-am bucurat de pacea de la Bucureşti pentru hotarul cel nou ce ni s-a dat: hotarul nou am fost siliţi să-l luăm fiindcă am avut vecinul ce-l avem, fiindcă biruitorii de la Chirchilise (bulgarii!) au fost a doua zi trădătorii fraţilor lor, rupătorii alianţei în condiţiuni neauzite în legături dintre popoare şi atunci, faţă de astfel de vecini, se asigură fiecare. Nu însă cu bucurie, fiindcă nu împărtăşesc acele destrăbălate manifestaţii de bucurie care, în mărci poştale şi atâtea alte semne, au întovărăşit anexarea. Acestea sânt lucruri cari se fac din necesitate, cu sentimentul de durere pe care trebuie să-l ai ori de câte ori ţi se impun relaţiuni rele cu oameni de cari ţi-ai legat trecutul şi de cari neapărat trebuie să-ţi legi viitorul.
  • Pacea de la Bucureşti nu m-a bucurat pentru kilometrii pătraţi cari s-au adus la pământul României, ci m-a bucurat pentru rolul pe cari România de mult trebuia să-l joace şi pe care în sfârşit l-a jucat. S-a văzut că oricare ar fi pretenţiile, silinţele şi vrednicia celor dinprejurul nostru, totuşi noi sântem cei dintâi. De aici derivă un lucru: Datoria pentru noi de a face cu toţii aşa încât totdeauna să rămânem, potrivit tradiţiilor strămoşilor noştri, cei dintâi. Astfel, pacea de la Bucureşti nu înseamnă anexarea aşa-numitului Cadrilater, numire tot aşa de proastă ca şi bucuria de care e întovărăşită, ci înseamnă fixarea netăgăduită a hegemoniei militare şi politice a României, cari nu e decât o consecinţă a valorii etnice şi a ridicării culturale a poporului românesc. (…)
  • Prin urmare, d-lor, după încheierea păcii de la Bucureşti era un lucru mare de făcut şi-l putem face şi azi, dacă ne-am apuca. Lucrul acesta nu este nici măcar început. Precum teritoriul anexat nu-şi are organizaţia sa, şi nu este vorba de organizaţie prin legi. Se poate o organizaţie provizorie, foarte solidă, tocmai în vederea legii care va veni pe urmă (…)”. 
  1. Iorga a intervenit în discutarea proiectului legislativ referitor la organizarea Cadrilaterului și la integrarea cât mai rapidă a noii provincii sudice de graniță în organismul statal românesc. Istoric fiind, al trecutului românesc, bulgăresc, sârbesc, balcanic, otoman, cunoscând foarte bine caracteristicile complexe ale Dobrogei, din nordul cu deltă până în sudul balcanic, culoar milenar de trecere din stepa nord-pontică către Balcani și strâmtorile inter-continentale, și invers, parlamentarul a lămurit unele articole și paragrafe neclare ale proiectului de lege, pe de o parte, a completat cu propuneri concrete, punctuale alte prevederi legislative menite a transforma viitoarea lege într-un instrument juridic util și ușor aplicabil, fără reacții adverse, generatoare de nemulțumiri și împotrivire minoritară, pe de altă parte. Totul în contextul în care nu a fost de acord, din punct de vedere istoric, cu anexarea Cadrilaterului la România, ca trofeu al Tratatului de pace de la București din 28 iulie/ 10 august 1913, deși din punct de vedere politic, diplomatic,  militar, strategic etc. a acceptat că alipirea „a fost o tristă necesitate”. Dar a transformat Bulgaria, deja vecin sudic dificil și dușman, într-un stat revanșard și revizionist, iar atitudinea ei din anii participării României la Primul Război Mondial a demonstrat-o cu prisosință. 
  • Referitor la Schimbarea circumscripţiilor administrative din Dobrogea – Proiectul de Lege „pentru organizarea Dobrogei nouă” (şedinţa din 27 martie 1914), N. Iorga a intervenit și a explicat istoricește diverse realități locale:
  • ”Onorată Cameră,
  • Mai ales în privinţa acestei legi cari nu ne priveşte numai pe noi cei vechi din România, ci şi pe alţii cari sânt mai noi în România, cari s-au deprins mai puţin cu ţara noastră şi cari reprezintă, fără îndoială, un spirit străin şi legături străine, mi-e foarte dezagreabil să vorbesc contra. Cu toate acestea, nici amănuntele, nici tendinţele nu-mi îngăduie să fiu un susţinător al proiectului cari ni se înfăţişează. Vedeţi, nu numai că eram bucuros să nu vorbesc împotriva legii de organizare a teritoriilor anexate, dar eram gata să ajut ca această lege să fie altfel. Natural că nu putem schimba nimic în ceia ce priveşte spiritul cari animează dispoziţiile ei. Spiritul acesta era natural, îl aşteptam. El nu aparţine numai partidului liberal, ci aparţine tuturor partidelor noastre. 
  • Neapărat, potrivit cu importanţa pe care o pot avea eu, (d. Preşedinte al Consiliului de Miniştri) m-a întrebat în ce priveşte punctul cel mai neînsemnat al legii: Ce nume să aibă judeţele noi şi ce mărci. Eu i-am dat un răspuns (…). Cum să se numească cele două judeţe? Aceasta este întrebarea cea dintâi pe care şi-o pune proiectul (de lege). Şi el zice: Cele două judeţe să se numească: Dârstor şi Dobrici. D-lor, eu sânt contra schimbării numelor de localităţi la schimbările de dominaţie. Bulgarii au schimbat pe Hagioglu – Bazargic în Dobrici, nume care nu are nici un sens şi care nu este nici Dobrotici, nici altceva; dar s-a schimbat, va să zică, Bazargic în Dobrici, care este o prescurtare din Dobrotici. 
  • (…) Dar noi venim şi zicem: Dobriciul îl păstrăm dincoace, Silistra însă, dincolo, o schimbăm şi în loc de Silistra spunem Dârstor. (…) Va să zică, am avut Durostorul român; Dârstor e numai forma bulgărească de mai târziu. Deci noi, înlocuind Silistra cu Dârstorul, nu facem altceva decât să reprimim într-o formă bulgărească un cuvânt de origine română. 
  • D-le raportor, propuneţi să i se zică Durostorul, dacă ţineţi să nu i se zică Silistra, dar nu Dârstor, cum în veacul al XVIII-lea şi al XIX-lea nu-i ziceau ţăranii de peste Dunăre. Ce urât nume în această formă bulgărească! (…) s-a schimbat denumirea de Dobrici în Bazargic. Prin urmare, judeţul Bazargic cu capitala Bazargic; denumirea de Dobrici s-a dus împreună cu stăpânirea bulgărească. (…)  Şi-mi pare bine că l-aţi pus Bazargic, în forma turcească, nu în cea dialectală românească. Sânteţi de acord cu toată toponimia de acolo, fiindcă în teritoriul anexat nu există localităţi cu alte nume decât cele turceşti. 
  • Dar mărcile? Mărcile cred că nu le-aţi schimbat în secţiuni. (…) În materie de mărci, d-voastră propuneţi la Silistra chipul lui Mircea, luat de la Mănăstirea Cozia de pe pereţi şi la judeţul celălalt, de sud, al aşa-numitei Dobrogi-Nouă, care de fapt e Dobrogea cea mai veche, d-voastră puneţi un far. D-lor miniştri, d-le raportor şi d-lor delegaţi, v-aţi gândit d-voastră ce însemnează marca unui judeţ, ce reprezintă? Reprezintă producţiunea acelui judeţ. (…) Şi vă atrag atenţia asupra unui punct: Mărcile nu sânt de ieri, de alaltăieri, ci sânt de secole, poate de mai multe secole de cum suntem noi. Documentar ele apar în veacul al XVIII-lea şi sânt sigur că cele mai multe dintre dânsele corespund autonomiei primitive judeţene şi cneziale a judeţelor noastre. (…) În mărcile acestea vechi nu sânt portrete, nu le introduceţi acuma! Nu uitaţi felul populaţiei acelui judeţ: turci, bulgari, găgăuţi. (…) Nu puteţi cere unui turc, bulgar, găgăuţ să înţeleagă pe Mircea cel Bătrân, ori trebuie să scrieţi dedesuptul chipului şi în mai multe alfabete că acela e Mircea cel Bătrân. Şi apoi chipul lui Mircea, ales drept marcă, va face impresia groaznică a unui cap de om tăiat. (…) pe lângă marca Ţării Româneşti din monedele lui Mircea este şi un blazon particular al lui, cu florile de crin şi aşa mai departe. Ar fi o marcă de judeţ foarte frumoasă şi rog pe d. raportor să se gândească puţin şi la această propunere (…), l-aş ruga să facă această schimbare şi să lase pe Mircea întreg, cu cap cu tot, acolo unde are rost, iar nu să ni-l taie în bucăţi pentru a-i pune capul pe acolo unde sânt bune altfel de lucruri.
  • Dincolo e farul. (…) Am propus deci d-lui prim-ministru o schimbare. În judeţul Dobrici, înainte de a fi bulgarii şi după ce fuseseră turcii, cari au dat atâtea numiri de localităţi, erau mocanii noştri, a căror misiune istorică a fost extraordinar de importantă. Respectabili ca ţărani români, dar şi ca elemente de legătură între toate provinciile neamului românesc. Plecaţi din fundul Ardealului, pe valea Dunării, a Nistrului şi până în regiunile îndepărtate ale Rusiei. Unde n-au fost şi unde n-au reprezentat, cu oile lor, cel dintâi act de luare în stăpânire a teritoriului de către neamul românesc! (…) Eu i-am spus d-lui Brătianu: Pune ca marcă un mocan cu oile pe malurile mării. Dacă socotiţi că această idee nu e prea îndrăzneaţă, nepotrivită ştiu eu cu ce norme de stat, cu ce datine de înţelepciune politică, vă rog să vă gândiţi că în locul farului, care nu e o producţie ieşită cu sutele din pământ, aţi putea pune această frumoasă icoană a ţăranului ardelean mânând oile lui pe pământul acela străin, în vederea mării. 
  • Trec la altă observaţie de amănunt, care cred că trebuie ţinută în seamă pentru a se schimba forma greşită a proiectului de lege. Iată, la art. 16 nemodificat: „Religia creştină ortodoxă a statului român e religia dominantă şi în noul teritoriu”. Câte religii creştine ortodoxe sânt, d-le raportor? (…) Nu există decât un singur lucru, există biserica creştină ortodoxă. Pentru  „Religia creştină ortodoxă a statului român” ne-ar putea râde şi cei cărora li vom aplica legea. Vă gândiţi, d-lor? Noi nu am fundat nici o religie. 
  • Mai departe, tot la art. 16 şi 17, se hotărăşte care va fi organizarea ierarhică religioasă. D-le raportor, vă rog să mă ascultaţi. Aici este unul din punctele cele mai interesante. (…) D-voastră ziceţi: Judeţele acestea trebuie să aibă o organizare religioasă. Să le alipim deci la Episcopia Dunării de Jos. (…) Dar ştiţi d-voastră ce înseamnă episcopia aceia a Dunării de Jos? (…) este episcopia basarabeană de odinioară. Şi episcopia basarabeană de odinioară înseamnă episcopia laturilor turceşti, înseamnă episcopia acelor oraşe de pe malul Dunării cari atârnau de turci. Această episcopie, care înainte de aşa numita retrocedare a Basarabiei era la Ismail, a fost mutată atunci la Galaţi. Dar această episcopie era şi pentru Căuşani şi pentru Chilia şi mai ales pentru Brăila. Episcopii aceştia se numeau odinioară episcopi de Proilav sau Brăila. Cum vii d-ta acum să iei tocmai Brăila, care este vechiul Scaun al episcopiei acesteia? Dar aceasta n-are sens! Absolut n-are sens! 
  • Una din cele mai vestite mitropolii din toată Peninsula Balcanică a fost Mitropolia din Silistra. Patriarhatul bulgar la început a fost acolo, şi de acolo s-a mutat aiurea. Silistra, mai înainte de toate, alături de urmele ei romane, alături de importanţa ei antică, Silistra a fost un mare centru bisericesc. Şi eu cred că aţi face cu mult mai bine să înviaţi Mitropolia din Silistra şi, înviind Mitropolia din Silistra, aţi lega timpul regelui Carol de timpul glorios al lui Constantin Vodă Brâncoveanu. (…) Să întemeiem deci Mitropolia din Silistra la două sute de ani de când Constantin Brâncoveanu atrăgea pe mitropolitul învăţat al Dârstorului şi-l reţinea în vecinătatea lui. (…) Şi când veţi face acea Mitropolie din Silistra, să-i supuneţi Dobrogea întreagă, fiindcă Dobrogea a format un întreg, care s-a sfărâmat la 1878 şi s-a reîntregit la 1913. 
  • D-voastră, şi aşa e natural, aveţi o mare iubire pentru turci, un popor foarte cumsecade, pe care trebuie să-l ajutăm cât putem, dar nu trebuie să ni facem prea multe iluzii în ceia ce priveşte putinţa de dezvoltare culturală a lui şi baza ce ni pot da nouă în stăpânirea acestui teritoriu. Dar la noi este o dogmă, bulgarului nimic; bulgarul este un ticălos, turcul e totul pentru credinţa lui, fără să vă uitaţi că turcul, la orice ocazie de nemulţămire, îşi pune bagajul în căruţă şi pleacă pe un drum ce-l duce sigur în Asia Mică. (…) Dar în Constanţa noi n-avem un muzeu roman, pietrele sânt azvârlite în cancelaria liceului, în Constanţa avem doar o biserică, a cării zidire s-a prelungit, după cât ştiu, mult timp; noi n-avem o sală de conferinţe, n-avem un teatru şi dacă te duci să ţii o conferinţă, trebuie să te rogi de comunitatea grecească pentru ca să-ţi dea sala Elpis, iar în mijlocul acestui oraş, în care noi n-avem nimic cu care să ne mândrim, la cincizeci de ani de reanexare, se ridică deodată marele edificiu, care a costat atât, al moscheii turceşti. Foarte bine să ajutaţi pe oameni, dar nu atâta, şi mai ales să nu faceţi acel lux extraordinar într-un judeţ în care nu erau destule şcoli româneşti. 
  • Continuând cu acest sistem, admiteţi d-voastră la art. 20: „Personalul şi întreţinerea principalelor moschee”. Moschee? Nu, domnii mei, nu se zice moschee, se zice (la plural – compl. D.P.): moschei. (…) Şi anume „câte una în oraşele Turtucaia …”, în care câţi şi ce turci sânt şi cât merită să se îngrijească lumea în primul rând de moscheea lor, o ştie oricine a trecut pe acolo. Apoi: „Silistra, Bazargic, Balcic şi Cavarna, vor fi în sarcina administraţiei Casei Bisericii. Tot administraţia Casei Bisericii va face plata salariilor şi cheltuielilor celor doi muftii din Silistra şi Bazargic”. Apoi bine, d-voastră credeţi că poate Casa Bisericii este un fel de Casă cu caracter inter-religionar? Cum puneţi moscheile la o clădire ce are ca o cruce ideală deasupra ei? (…) Aceasta nu se poate! Puneţi-le în sama Ministerului de Culte, care e al tuturor culturilor, dar nu la Casa Bisericii care, tocmai fiindcă este a Bisericii, nu poate fi şi a moscheilor. 
  • Mai departe. D-voastră recunoaşteţi tribunalele mahomedane. Bine! Eu cunosc îndeajuns lucrurile turceşti ca să ştiu că, oriunde sânt supuşi mahomedani, trebuie să fie şi o instituţie specială judecătorească pentru ei. De când avem Dobrogea, s-au învăţat multe lucruri şi chiar pe aici umblă expresii ca „miriè” şi „tapù”. Sânt foarte interesante, dar îndrăznesc să vă sfătuiesc să le întrebuinţaţi rar, căci nu se întrebuinţează totdeauna bine. (…) Dar recunosc şi eu că trebuie tribunale de acestea musulmane. 
  • Ia să vedem însă care sunt atribuţiile acestor tribunale. Ele „judecă afacerile dintre musulmani relative la organizaţia familiei, la puterea părintească, la căsătorii, la divorţ, succesiuni ab intestato (fără testament). Se înfiinţează la Silistra şi Bazargic un tribunal musulman care judecă conform legilor şi uzurilor musulmane”. Cum? Legilor şi uzurilor musulmane? Sau legilor noastre şi uzurilor musulmane? „Hotărârile lor vor fi redactate în limba românească”. Sunt o mulţime de lucruri turceşti cari reclamă anume termini şi cu toată bunăvoinţa nu se pot redacta subtilităţi de acelea teologice arabe în buna limbă românească. Tribunalele musulmane au să se pronunţe şi în materie de succesiune ab intestato. Ştiţi la ce ajungem cu aceasta? La judecata bisericească din evul mediu (…). Pe urmă trebuie să ne gândim la un lucru. Avem turci, tătari în Dobrogea; au avut şi până acum tribunalele musulmane aceste atribuţii. În Dobrogea noastră de la 1878 au existat aceste atribuţii? Da. (…) Experienţa lor v-a putut servi ca să vedeţi că niciodată în tot cuprinsul acestui program nu s-a întins jurisdicţia tribunalelor musulmane. (…) Nu zic să se desfiinţeze asemenea tribunale, dar să se fixeze într-un chip cu mult mai practic, mai restrâns, o spun, atribuţiile acestor tribunale musulmane, fiindcă dacă ele nu se întind atât, de ce să li dăm asemenea drepturi, cari pot trezi cine ştie ce idei la anume fanatici, despre rostul tribunalelor excepţionale.
  • În sfârşit, o ultimă observaţie în partea aceasta de amănunte. La vămi, d-voastră daţi şi unele nume de localitate. D-lor, este regretabil că şi în Dobrogea veche nu s-a ajuns la un fel românesc, la o tradiție uniformă românească de a se scrie numele turceşti. (…) Cine a făcut harta cunoscută a Cadrilaterului, a fost mai cuminte decât toţi administratorii căci, limba turcească fiind o limbă care se scrie cu alte caractere decât cele româneşti, a introdus acele caractere cari, în ortografia românească, reproduc sunete din limba turcă şi ar fi de dorit să se schimbe pretutindeni în proiect unde se găsesc astfel de anomalii, adoptându-se norma cea mai naturală în scrierea acestor nume. 
  • De ce am anexat aceste judeţe? (…) Dar eu sânt dintre acei cari cred că anexarea celor două judeţe a fost o tristă necesitate. Dovada ni-au făcut-o ofiţerii noştri, dovadă agresiunea bulgarilor împotriva grecilor şi sârbilor, cari au luat chiar celor mai buni prieteni ai lor, printre cari ţin să fiu numărat şi eu, iluzia că, atâta vreme cât viaţa lor politică va rămâne anarhică şi cât elementele lor cuminţi nu vor avea siguranţa de a domina continuu statul, se poate trăi în vecinătatea lor fără oarecare măsură de precauţie. (…) A fost din acest punct de vedere, o tristă necesitate de prezervare împotriva unor vecini faţă de cari acum trebuie să întrebuinţăm toate mijloacele posibile şi imposibile, omeneşti şi supraumane, ca să li dovedim că nu avem ură şi că ei nu sânt îndreptăţiţi să aibă ură împotriva noastră, ci împreună trebuie să restabilim acel interes comun balcanic care ar fi pavăză pentru ei şi pentru noi. În aceste împrejurări s-a făcut anexarea celor două judeţe. 
  • Aceste două judeţe nu sânt nici ale lor, nici ale noastre. Dobrogea a fost un drum şi înainte de a fi un drum (…). Această regiune nu a ţinut nici bisericeşte, nici politiceşte în chip statornic de bulgari, ci a ţinut şi bisericeşte şi politiceşte în chip statornic de Bizanţ. Această Dobroge a fost marginea bizantină a Mării Negre, având oraşe care în toate timpurile, înainte de a veni ţăranii turci năvălitori, au fost greceşti, de la Rodosto până la Varna şi la oraşul, în mare parte grecesc şi azi, Cavarna. Şi bizantină a fost această regiune. (…) Regiunea aceasta, va să zică, a fost bizantină, până în ultimii ani de viaţă ai Imperiului Otoman. Toată, cu Ecrenè, cu Cavarna, cu Caliacra. (…)  Judeţului să nu-i zicem nici Bazargic, să-i zicem, după reşedinţa de odinioară a lui Dobrotici, al cărui nume înseamnă fiul lui Dobrotă, (…) să-i zicem judeţul Caliacra. (…) Să-i spunem judeţul Caliacra, cu capitala Bazargic, dacă voiţi, dar să zicem judeţul Caliacra. Ce frumos sună! Chiar, în afară de eufonia silabelor greceşti, e sensul care zice „Capul cel bun”. 
  • (…) Prin urmare, d-lor, în părţile acestea ale Mării Negre, dominaţia bizantină, ierarhic bizantină, cuprinzând şi Silistra, de la Chilia gurilor Dunării până la Silistra şi Ecrenè era o singură regiune bisericească; nu atârna de Târnova, ci de Constantinopol. Însă pe vremea aceea, de ce oraş atârnai bisericeşte, de acelaşi oraş atârnai şi politiceşte. (…) (Dobrogea) era numai o regiune legată de Bizanţ, asupra căreia se întindeau când valuri de stăpânire bulgărească, când valuri de stăpânire românească. Turcii au luat-o de la noi şi, după ce au luat-o de la noi, fiindcă era drumul spre Constantinopol, au colonizat-o cu tătari. Şi până la linia Rusciuc – Şumla – Varna  toată toponimia este exclusiv turcească. Bulgarii de azi sânt în cea mai mare parte de la 1800 înainte. Ei nu sânt stăpânitorii continui şi vechi, dar nici noi nu sântem stăpânitorii continui şi vechi. Noi nu avem de restabilit astfel o stare de lucruri românească care ar fi durat secole şi pe care să o fi înlăturat nu ştiu ce furtună de năvălire duşmană. 
  • Al doilea, sistemul d-voastră acesta de unificare în câţiva ani de zile, pentru că acesta este scopul proiectului, sistemul acesta este aplicabil când cineva ajunge în stăpânirea unei provincii în care-şi are netăgăduite drepturi naţionale. (…) Acolo (în Cadrilater / Dobrogea nouă / Dobrogea de sud – comp. D.P.) nu intrăm într-o lume de români; sânt români acolo şi unii foarte vechi. Turtucaia şi toată linia Dunării au fost populate cu români, dar în părţile turceşti, asupra cărora s-a întins o colonizare rurală bulgărească, acolo nu este cazul. Şi când nu este cazul, când noi am ocupat dintr-o necesitate militară şi politică un teritoriu, fără să avem a ne duşmăni cu naţia căreia i-a aparţinut acel teritoriu, ei bine, atunci se impune o singură politică. Această politică este întâi respectul tuturor drepturilor culturale pe care le-ai întâlnit şi al doilea, întrebuinţarea tuturor mijloacelor pentru ca tocmai prin aceia că noii cetăţeni reprezintă această cultură, să avem legături bune cu vecinul cu cari sântem meniţi, cu voia sau fără voia lor, a îndeplini aceiaşi misiune istorică”. 
  • Proiectul de lege, cu actualizări, a fost votat cu 70 de voturi pentru şi unul împotrivă. 
  1. Iorga istoricul și ziaristul a urmărit cu atenţie evoluţiile politice, sociale, economice, culturale, ideologice, religioase, mentale etc. din Imperiul Otoman în agonie şi din Turcia republicană în constituire statală, care-şi căuta propria ei identitate naţională, laică, culturală, religioasă, modernă, capitalistă etc. şi le-a prezentat cititorilor de presă români. Astfel, prăbuşirea unei lumi şi naşterea alteia, cu durerile inerente, au fost surprinse de istoricul – ziarist în articolele cu titluri semnificative: Constantinopolul fără Sultan, Fantomele neaşteptate, Noua aventură a junilor turci, Soarta Turciei, Turcia care nu vrea să moară, Siria turcească, Angora, Între Chemal şi Troţchi, Altă şcoală: cea din Imperiul otoman.
  • Desfăşurarea războiului de independenţă al poporului turc (1919 – 1922) împotriva agresiunii străine (grecești, franceze, engleze) a fost urmărită de N. Iorga în articolele: O înviere primejdioasă, Încă o refacere a Turciei, Spre Constantinopol ?, Nu numai Strâmtorile, Al cui e Constantinopolul?, Ce pot folosi turcii reintegraţi, Ce reprezintă Mustafa Chemal?, Înţelegerea dintre aliaţi, Califul, Demascarea, Mielul turcesc, O protestaţie a civilizaţiei, Turcii au înţeles.
  • Victoria forţelor naţionaliste turceşti conduse de Musafa Kemāl (1922), tratatul de pace de la Lausanne (1923), proclamarea republicii Turcia (29 octombrie 1923) etc. au fost prezentate de atentul analist sub următoarele titluri: Enver, Angora vorbeşte, Ce înţelegem la turci, Mustafa Chemal ameninţă, Angora şi naţionalismul turc, Concesie turcească, Colţi turceşti, Pacea cu turcii, Vecinii noştri. Legăturile cu turcii, Turcii în Constantinopol, Republica turcă.
  1. Iorga și problematica Dobrogei în perioada 1919 – 1923. La 27 noiembrie 1919, s-a încheiat la Neuilly-sur-Seine, oraș-satelit al Parisului, tratatul de pace între Puterile Aliate și Bulgaria învinsă, în care s-a prevăzut, referitor la România, printre altele, că frontiera româno-bulgară era ”astfel cum exista la 1 august 1914”, înaintea începerii Primului Război Mondial, adică de-a lungul Dunării inferioare, apoi prin sudul Cadrilaterului (”Dobrogea nouă”, ”Dobrogea de sud”), sud Silistra – Smil – Ekrené. Delegația guvernamentală românească a semnat abia la 10 decembrie 1919 tratatele de pace cu Bulgaria cu Austria (de la Saint-Germain-en-Laye) și Tratatul minorităților de la Paris. Opoziția politică națională (fostul Bloc parlamentar democratic, majoritar în Parlamentul României Mari emanat în urma alegerilor parlamentare din noiembrie 1919, reprezentat pe plan executiv de Guvernul Alexandru Vaida-Voevod) s-a manifestat politic față de Guvernul gen. Alexandru Averescu (martie 1920 – decembrie 1921). N. Iorga a promovat aceeași poziție față de anexarea Cadrilaterului (în acel caz, recunoașterea internațională a anexării!), precum cea antebelică: pe plan teritorial a respins anexarea, pentru că nu avea un fundament și o justificare istorică – națională. Pe plan politic, diplomatic, militar, strategic, statal etc. a acceptat că alipirea „a fost o tristă necesitate”. Marele istoric a exprimat aceeași atitudine și peste alte două decenii, devenit consilier regal între timp, în cadrul Consiliilor de coroană din august 1940, în care s-a discutat și atitudinea agresivă și pretențiile revizioniste – revanșarde bulgărești față de Cadrilater.
  • Declaraţia lui N. Iorga, în numele opoziţiei politice, cu privire la votarea tratatului cu Bulgaria (în şedinţa din 14 august 1920):
  • ”Onorată Cameră, opoziția națională, neputând participa la votarea Tratatului cu Bulgaria, (…), se vede silită a se exprima numai prin următoarea declarație: 
  • (…) Și, în cazul când vecinii noștri (bulgarii – compl. D.P.) au ajuns să-și îndeplinească idealul pentru care au suferit martirii renașterii lor, soldatul român a stropit cu sângele lui văile Balcanului. În toată această operă de sprijinire, care a durat peste 400 de ani, poporul nostru n-a fost îndemnat de nici un sentiment de ambiție sau de trufie deșartă, cum n-a fost îndemnat de nici un interes vulgar. Instinctiv înaintașii noștri au simțit ceea ce conștiința noastră deplină afirmă astăzi: Că popoarele carpato-balcanice au legături esențiale de rasă, că ele trăiesc în același mediu geografic, că ele atâtea ori au fost cuprinse în hotarele aceleiași unități politice superioare și că, precum au interese comune în ordinea economică, tot așa sunt expuse acelorași primejdii. 
  • Răspunsul la aceste servicii esenţiale a fost acea pornire de duşmănie, care şi-a atins culmea prin atacul nemotivat din 1916, (Aplauze) şi prin caracterul răzbunător pe care l-a luat participarea Bulgariei la războiul menit să împiedice unirea noastră naţională şi să smulgă din trupul vechiului regat acea Dobroge care, ca tot litoralul Mării Negre, a avut o viaţă deosebită de a poporului bulgar şi asupra căreia completare firească, până la Mare, a teritoriului nostru naţional, s-a întins de la strămoşii noştri daci până azi, fireasca expansiune a locuitorilor malului stâng. (Aplauze)
  • (…) Opoziția națională nu vede din partea României nimic care ar împiedica-o de a dori, peste tristele amintiri ale faptelor de ieri, pe care le-ar atribui bucuros unui regim căzut și unei mantalități menite să dispară, bună pace strămoșească țăranului bulgar ajuns stăpân în țara lui. (Aplauze) Și pentru a o întări, ea dorește ca bulgarii ajunși, prin fatalitate geografică sub stăpânirea românească, să aibă acea largă făgăduință de viață culturală și națională în genere, de care, trebuie să spunem, nu s-au învrednicit niciodată, până acum măcar, cei 150.000 de români cari trăiesc sub stăpânirea bulgară pe celălalt țărm dunărean. (Aplauze) De aceea, ea aprobă acest tratat de pace, care nu ia nimănui dreptul său”. (Aplauze).  
  • Caracteristicile, particularităţile şi aspectele dezvoltării tinerei republici turce (1923 – 1934) au fost înţelese şi prezentate ziaristic realist, obiectiv, nepărtinitor de abilul comentator politic internaţional: Îngrijorări aiurea, Republica tolerantă, Prietenii nouă, Înalta Poartă, Naţionalism turcesc, Gânduri de Ţarigrad, Griji turceşti, Războiul fără război, O alianţă ruptă, Răscoala curzilor, La Înaltele Porţi, Discuţiile de la Angora, Rasismul turcesc în Marea Neagră, Cuvintele de la Ankara.
  1. Iorga și problematica Dobrogei în perioada 1923 – 1928. Deputatul și istoricul cu preocupări osmanistice N. Iorga s-a arătat deosebit de interesat să participe la discutarea proiectului de lege privind schimbarea unor toponime în uz din Dobrogea veche și nouă, proiect legislativ cu propuneri de înlocuiri toponimice nerealiste și hazlii, care l-au scandalizat pe virulentul parlamentar și turcolog. Astfel, N. Iorga a intervenit în Discutarea proiectului de lege privind schimbarea unor toponime în Dobrogea (şedinţa din 30 mai 1924), s-a arătat hotărât și direct interesat să participe la dezbaterile tematice, a urmărit calendarul discuţiilor specifice: 
  • ”Aş dori atunci să-mi daţi asigurarea, căci eu nu pot veni diseară la şedinţă, că nu se va ajunge la discuţiunea acestui ciudat proiect de lege, care s-a împărţit astăzi, în care este vorba, contra oricărui bun simţ, să se schimbe numele unor localităţi din Dobrogea, numindu-se localităţi cu nume aşa de bizare ca „Valul Dacilor”, sate cu numele „Clementina” sau „Mioriţa”, sau „Ciocârlia”, sau „Castelul”, sau „Nunta” şi aşa mai departe. Acesta este un proiect ridicol; iar iscăliturile puse dedesupt sunt luate prin surprindere. Dacă s-ar lua în discuţiune şi s-ar aproba un astfel de proiect de lege, ne-am face de râs. De aceea aş ţine să fiu şi eu de faţă când se va discuta acest proiect de lege. (…) Aştept ordinea de zi, când se va anunţa discutarea acestui proiect de lege, în cari sânt trecute numiri de sate, ca unele cari se chiamă „Ţepeş Vodă”, iar altul se chiamă „Isma”. 
  1. Iorga și problematica Dobrogei în perioada 1928 – 1931. Se discuta în Adunarea Deputaților proiectul de lege pentru completarea Legii de organizare a Dobrogei Mari (Dobrogea din 1878 și Cadrilaterul din 1913). Vorbind înaintea lui N. Iorga, deputatul basarabean Ion Buzdugan a amintit că existau deja două legi privitoare la Cadrilater (din 1914 şi 1924), dar incomplete. El a solicitat ca proiectul de lege să aibă în vedere şi colonizări masive de români în sudul Cadrilaterului, aşa cum făcuseră deja bulgarii pentru a-şi întări provinciile de frontieră. El a dezvăluit „criminalitatea comitagiilor bulgari din Dobrogea Nouă împotriva elementului românesc”. A insistat apoi asupra situaţiei dezavantajoase a românilor din provincie. Ion Buzdugan a fost mereu întrerupt şi contestat de deputaţii bulgari St. Pancof şi V. Solomon, ceea ce a determinat indignarea firească și legitimă a lui Iorga.
  • El  l-a apărat pe Ion Buzdugan de la tribuna Adunării Deputaților: 
  • „Dar ce însemnează intervenţia necontenită a acestor domni? Omul are dreptul să fie ocrotit, are dreptul să vorbească! Eu am tot respectul pentru drepturile minorităților, dar să ajungem noi acolo, ca să ne terorizeze minoritarii, atunci când apărăm drepturile oamenilor noștri de a trăi pe pământul acestei țări, aceasta nu o înțeleg. Dacă este vorba cine a provocat întâi, apoi Buzdugan vorbește așa cum știm cu toții, biruind greutăți de expresie. Este unul din cei mai distinși poeți ai țării noastre și când vorbește, biruie cu oarecare greutate. Și datoria oricui este să-l asculte și să-l ajute, iar nu strigătele acestea pasionate care pot fi bune într-o cafenea din Balcic dar nu în Camera română”. 
  1. Iorga a intervenit în dezbaterile referitoare La proiectul de lege pentru completarea Legii de organizare a Dobrogei Noi (şedinţa din 28 iunie 1930), vorbind despre vechimea istorică, locul și rolul turcilor dobrogeni:
  • ”D-le președinte și d-lor deputați, aș fi preferat să vorbesc după reprezentanții tuturor celor trei nații din Dobrogea Nouă și aș fi fost foarte bucuros dacă aceste trei nații ar fi fost reprezentate aici în Cameră, potrivit cu importanța lor; dacă am avea alături de numeroșii și energicii deputați ai populației bulgare, una din acelea care a venit mai târziu decât populația turcească, dacă aș fi văzut și aș fi ascultat pe reprezentanții singurei populații băștinașe de acolo, care este populația turcească. Voi face o mică lecție de istorie persoanelor care cunosc istoria, originea lor, numai după falsificatele istorice ale unui șovinism înșelător, și prin aceasta regretabil. 
  • Aș dori să aud cuvântul turcilor, cu atât mai mult cu cât d. ministru al Agriculturii a vorbit, acum o zi sau două, despre turci ca fiind cei în folosul cărora, mai ales, ar veni cu acest proiect de lege. Apărătorii turcilor îmi sunt foarte simpatici, în orice costum s-ar îmbrăca (ilaritate), dar eu aș prefera să aud pe turcii înșiși. Pe apărătorii interesați ai turcilor, pentru ca să folosească alții, pe apărătorii aceștia nu-i recuz cu desăvârșire, dar regret absența celorlalți. 
  • Turcii dobrogeni. 
  • Noi (românii – compl. D.P.), acolo, în Dobrogea aceasta nouă (Cadrilater – compl. D.P.), suntem ca şi bulgarii, veniţi odată cu statul nostru, prin urmare cu câteva zeci de ani mai târziu, nici cu cincizeci de ani mai târziu (faţă de 1878 – compl. D.P.). Sântem urmaşii grănicerilor turci. Când, la sfârşitul secolului al XIV-lea, au căzut bulgarii, turcii au adus din Anatolia oameni pe cari i-au aşezat acolo. Toată coasta Mării Negre, toată Dobrogea, a fost ocupată de dânşii, tot malul dunărean era ţinut de grănicerii turci. (Turcii) pe cari toată lumea îi neglijează, fiindcă nu sunt buni la alegeri. În orientalismul lor visător ei nu s-au înscris la un semn (electoral, într-un partid politic – compl. D.P.) sau alt semn. (…)
  • Turcii aceştia cer toată îngrijirea noastră. Noi putem face în momentul de faţă pe malurile Dunării unul din focarele unei viitoare civilizaţii turceşti. Şi aceasta nu va lipsi când omul acela admirabil din Asia Mică, Mustafa Kemal, a trezit toată energia naţiunii sale. Nu credeţi că lucrul acesta va avea un răsunet asupra elementelor turceşti de oriunde? Favorizând numai elementul bulgăresc, nu ştiu dacă veţi câştiga înţelegere şi simpatie la Sofia, dar favorizând din toate puterile elementul turcesc, veţi câştiga o naţiune, despre care mâine se va vorbi, o naţiune care astăzi înseamnă o putere şi despre care mâine, în noua dezvoltare a lumii, se va vorbi şi cum încă!”.
  • Până în 1930 în Cadrilater a funcţionat proprietatea de tip miriyé  (a statului român, drept de proprietate etatistă moștenit de la Imperiul Otoman, prin anexarea Dobrogei la România, după 1878), ţăranul având doar drept de folosinţă a pământului, cu certificat tapū. Prin proiectul de lege din 1930, statul român trebuia să cedeze o treime din proprietăţile sale către ţăranii care, prin răscumpărare, deveneau proprietari asupra loturilor de pământ. Aceste prevederi au figurat în Legea Dobrogei Noi din 1914, dar nici după 17 ani, în 1930, lucrările de parcelare, de vânzare, de împroprietărire nu se finalizaseră. Treimea astfel defalcată din proprietatea statului, în suprafaţă de 139.155 ha, a fost acordată unui număr de 12.845 persoane, cu o medie de aprox. 11 ha / lot. Consiliul Legislativ a solicitat verificarea prealabilă a tuturor lucrărilor / titlurilor de împroprietărire până în 1930 şi apoi împărțirea loturilor desemnate, pentru evitarea dublei acordări a aceleeași suprafețe de pământ, altfel s-ar fi ajuns la cereri, legitime de altfel, de daune din partea statului român. 
  • Concluzii. La masa de lucru, pe care avea centralizată informația gazetărească și istoriografică tematică, istoricul – ziarist N. Iorga a redactat articole la zi despre evenimentele istorice derulate în spațiul otoman, ulterior turc, pe care contribuții le-a publicat în presa românească a vremii. Relatările au fost obiective, clare, relativ precise, fundamentate pe buna cunoaștere a realităților zonale amintite și pe capacitatea de predicție a unui istoric universalist profesionist, versat. În paralel, în completarea informațiilor gazetărești la zi, de la tribuna Parlamentului României N. Iorga a rostit numeroase intervenții angajante în diferite teme și probleme interne și externe ale României în perioada 1907-1931, când nu a fost ministru sau premier, editate în cele 4 vol. de Discursuri parlamentare publicate până acum. 
  • Una din temele abordate, cu amplitudine națională, în contextul general al evoluțiilor regionale complexe, pe multiple planuri, din Orientul Apropiat, a fost și Dobrogea veche și nouă în cadrul României, în perioada 1878 – 1931. Intervențiile sale parlamentare s-au produs în cadrul discuțiilor referitoare la proiectele de legi referitoare la organizarea complexă a teritoriului dintre Dunărea inferioară și litoralul vestic al Mării Negre și integrarea sa treptată în cadrul statului român independent din 1878 și unificat din martie – decembrie 1918. Discursurile sale parlamentare au acoperit atât aspecte generale istorice, politice, diplomatice, naționale, militare, demografice, etnice, religioase, culturale, ideologice, cât și punctuale tehnice, toponimice, heraldice, juridice, administrative, etnografice etc. Multe din argumentările istorice, juridice, militare, culturale, ideologice, demografice, religioase, toponimice etc. ale lui N. Iorga puteau și trebuiau să-și găsească locul în expunerile de motive juridice ale proiectelor de legi pe care parlamentarul cu verb acid, obiectiv, patriot, onest, le-a analizat și le-a dezvăluit viciile de fond și de formă. N. Iorga a lăsat să se înțeleagă că guvernanții români nu au știut să fructifice din plin oportunitățile complexe generate de integrarea în România a Dobrogei, vechi și / sau noi (1878, 1913, 1919), că unele orgolii de partid și de țară (august 1913, august 1920) au augumentat dușmăniile statale – naționale dintre nordul și sudul Dunării, că la legi, măsuri și atitudini binevoitoare nord-dunărene, statalitatea sud-dunăreană a răspuns cu manifestări și comportamente „imperialiste”, naționaliste, revizioniste, revanșarde, dovedite în: vara anului 1913, august – noiembrie 1916, mai 1918 și, mai ales, în iulie – septembrie 1940. 
  • Articolele gazetărești și discursurile parlamentare ale lui N. Iorga, ambele categorii de texte publicate „la zi” în presa internă a vremii și în Monitorul Oficial al României, seria Dezbateri Parlamentare, au oferit, cumulat și complementar, seturi coerente, veridice, obiective  de informații referitoare la Celălalt intern, turcul musulman din Dobrogea românească după 1878, și la Celălalt extern, Imperiul Otoman până în 1922, Turcia republicană naționalistă kemalistă din 1922, stăpânii Strâmtorilor Bosfor și Dardanele, state vecine cu România prin Marea Neagră. În același context geo-politic, Pontul Euxin / Kara Deniz / Marea Neagră a fost cel mai prietenos și mai de încredere vecin al spațiului geo-istoric românesc, al României, de-a lungul mileniilor.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.
Articole asemănătoare

Drept de autor © 2009-2025 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania