Primit pentru publicare: 9 iun. 2017
INTERVIU
Autor: Dr. Ionuț ȚENE
Publicat: 9 iun. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Acad. Ioan Aurel Pop:  ”Să-i îndemnăm pe fiii și pe fiicele românilor din Diasporă să vină la studii în Țara Mamă! Românii din alte țări știu să fie cei mai buni ambasadori ai noștri”

Interviu cu Acad. Ioan Aurel Pop, rectorul U.B.B. din Cluj-Napoca, 5 iunie 2017

– Stimate domnule rector, ați fost recent la Viena pentru a susține o conferință despre limba română la Institutul Cultural Român din capitala Austriei. Cum primesc românii din Diaspora astfel de conferințe ce amintesc de prelegerile lui Nicolae Iorga din marile orașe europene în perioada interbelică?

Da, am fost la Viena pentru o conferință dedicată limbii române și valorii acesteia de marcă identitară a poporului nostru. Nu m-am adresat, în principal diasporei, ci lectorilor care predau limbă și literatură română și civilizație românească la lectoratele noastre răspândite prin lume. Ministerul Educației Naționale, prin Institutul Limbii Române (ILR), organizează de o vreme câte o întâlnire pe an a acestor profesori, în țară sau în mari centre de studiere a limbii noastre de peste hotare. Acum doi ani, am participat la o astfel de întâlnire la Berlin, iar in acest an reuniunea s-a făcut la Viena și la Budapesta. Am fost plăcut surprins să constat cât de bună este colaborarea dintre ICR-Viena și Universitatea din Viena, unde, de multe decenii, funcționează un lectorat de română pe lângă un program dezvoltat de studiere a limbii noastre, din cadrul Departamentului de limbi și literaturi romanice, sub oblăduirea acad. prof. Michael Metzeltin, un prieten al României și al culturii românești.

Români din diasporă au fost puțini la această conferință, fiindcă nici nu era loc suficient în sala ICR-Viena. Dar, din experiență spun, românii se bucură mult de orice întâlnire cu Țara, atunci când se află înstrăinați. Se bucură și aceia care nu recunosc pe față asta și care numai ei știu ce au în sufletul lor… Unii sunt supărați – în mod complet greșit – pe Țară, ca și cum răul resimțit acasă ar fi venit din partea Țării și nu din partea unor oameni nemernici, a unor instituții prost organizate, a unor împrejurări nefaste. Țara o facem noi, românii, cu toții și nu te poți supăra pe propriul tău neam, în globalitatea lui. Însă, în marea lor majoritate, românii de departe vin cu drag, cu sufletul deschis și chiar cu lacrimi în ochi, ca să audă despre Țară, să vadă chipuri și icoane, să simtă „fagurele de miere” al limbii noastre, să întrebe de una, de alta…

– Este lumea de astăzi receptivă, mai ales în comunitățile române din Diaspora, la mesajul unui istoric român care nu a abdicat de la instrumentarul istoriografic și de la crezul interpretării istoriei pe bază de surse, documente și izvoare în căutarea unui adevăr cât mai aproape de realitatea percepută de istoric?

Stimate Domnule Coleg, trăim în vremuri de descompunere a vechilor rânduieli și de neacceptare a altora, noi. Cum să poată diaspora recepta un mesaj onest cu privire la reconstituirea lumii românești din trecut, din moment ce, pe de o parte, nu are (în mare măsură) educația necesară pentru aceasta, iar pe de altă parte este bombardată cu mesaje false, dirijate, scrise de „boierii minții”, care numai de națiunea română nu vor să audă? Totuși, constat că formulele de adresare cinstite și sincere, care vin din suflet și nu din vârful buzelor, ajung la majoritatea receptorilor români care trăiesc – siliți de împrejurări – departe de Țară. Adevărul despre istoria noastră, chiar dacă nu este acceptat de toți (mai ales de unii vecini), trebuie vestit în toate cele patru vânturi, cu profesionalism, cu deschidere, cu putere de argumentare, cu erudiție (atunci când este cazul).

– Mai ales, după integrarea României în UE, s-a constituit o puternică comunitate românească în țările europene, care și-a luat viața în piept, fără să uite totuși de rădăcini: limbă, credință și cultură națională. Ce poate face sau cine poate face mai mult pentru a nu se pierde identitar această puternică comunitate românească din Diaspora: statul român prin ambasade, consulate, ICR sau Academia și Biserica?

Când oamenii de mută de la casa lor departe, în țări străine, trebuie să ia în calcul topirea în mijlocul altor națiuni. Îmi aduc aminte cât de surprins am fost de unele familii românești din SUA, la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, care nu mai vorbeau cu propriii copii românește deloc. Copii plecați pe la 6-7 ani din România, când ajungeau pe la 13-14 ani, nu mai vorbeau deloc limba neamului lor, a părinților, a bunicilor, a neamurilor lor, care, firește, nu mai veneau de Crăciun la colindat. Acești copii nu mai simțeau mirosul de cozonac aburind și nici izul de fân proaspăt cosit pe vreun tăpșan din Carpați. Motivația părinților era clară: nu vrem să li se mai spună și lor emigranți, cum ni se spune nouă (și noi răbdăm!), ci vrem să fie perfect integrați în lumea americană, să nu aibă deloc accent, să trăiască precum americanii, să gândească precum americanii etc. Ce vreau să spun? Păstrarea identității românești nu se poate face cu de-a sila!

Din 1990 până azi, lucrurile s-au schimbat, fiindcă românii, mai ales în Italia și Spania, au ajuns, cu ajutorul lui Dumnezeu, să facă ei legea în unele locuri. Sunt mulți și se organizează, nu singuri, ci cu ajutorul organismelor statului român, mai întâi cu sprijinul bisericilor noastre tradiționale, de rit bizantin, al Ministerului Educației (care le trimite învățători și profesori) al institutelor culturale române, al Academiei și al altor instituții. Am văzut români trudind la clădirea bisericilor, am văzut români cărând iconostasele în spate că să le așeze duminica, după rânduială, în biserici străine, am văzut români căutând cărți de versuri eminesciene și am văzut români lăcrimând înaintea agresiunilor străinătății… Firește, nu se face destul din partea noastră, din multe motive. Trebuie să înțelegem un lucru: în general, oamenii nu se duc departe din spirit de aventură, ci de amar și jale, de neputință și revoltă, din dorința de mai bine pentru ai lor. Românii de peste granițe trebuie sprijiniți, încurajați, îndemnați să fie buni și să nu dispere. Ei trebuie să știe că este undeva în lume o Românie care nu-i uită și în care găsesc mereu adăpost, alinare, hrană materială și de suflet.

– În ultimii ani se vorbește tot mai mult în presa din străinătate despre Diaspora ca o nouă Românie, o extensie a țării mamă, care se reconstruiește identitar, căutându-și propriul drum de matrice românească în spațiul european. Copiii românilor plecați la lucru afară din a doua sau a treia generație, deși vin la manifestări specifice în costume sau ie vorbesc tot mai greu, cu dificultate limba română. Se va topi românismul celor plecați de acasă în masa populațiilor din țările gazdă sau se reconfigurează o minoritate românească, cu drepturile legale ce decurg de aici?

Tendința oricărei țări bine structurate, cu identitate puternică, este aceea de a-i asimila pe străinii veniți acolo. Aici nu sunt excepții! Chiar și America (SUA), care se laudă cu liberalismul său, cel puțin până acum, i-a băgat pe străinii veniți – SUA este o țară de străini – în acel melting pot, modelându-i după regulile fixate de „Unchiul Sam”. Am văzut mari comunități de polonezi, de exemplu, din America. Una era la Pittsburgh (PA), unde un cartier se chema „Polish Hill” și unde polonezii mai erau doar în amintire. Firește, oamenii mergeau la biserica catolică, preotul avea nume polonez, dar vorbea numai engleza. Singurii care nu se topesc, fiindcă sunt mulți, sunt latino-americanii, iar înaintea lor, oricâte ziduri ar ridica – ce stupid! – președintele Trump, nu mai este stavilă de pus. Am fost în Florida și i-am văzut în acțiune, la fel în California sau în alte state. Lumea latino-americană este în expansiune și este vorba despre o lume latină, ca și lumea noastră. Asta trebuie să ne dea curaj și în ceea ce-i privește pe românii noștri înstrăinați. Unii se vor stinge în neamuri străine, fără îndoială, dar alții ar putea de măsura locurilor în care au ajuns, întemeind mici Românii departe de Țara Mamă.

– Românii din Spania, Italia sau Austria au început demersurile legislative în parlamentele țărilor gazdă pentru recunoașterea comunităților românești ca minoritate. Poate fi un lucru bun acest demers pentru păstrarea identității sau se poate alege modelul francez în care românii sunt topiți în conceptul de cetățenie franceză care nivelează asperitățile etnice și culturale ale imigranților?

Franța are o concepție specială despre statul-națiune, care nu se aplică întocmai în alte țări. În Franța, cum știți, nici nu există diferența absolut necesară dintre cetățenie și naționalitate, pentru că cine are acte de francez este considerat de naționalitate franceză. Am văzut destul de bine, în anii din urmă, cât de francezi sunt unii dintre acești oameni înzestrați prea ușor cu acte de francezi! Procesul de recunoaștere a unei minorități este întotdeauna cu dublu tăiș. Pe de o parte, minoritatea acceptată legal dispune de anumite mijloace ca să-și păstreze specificul, pe de alta, mulți membri ai săi sunt tentați să se integreze mai bine în comunitatea majoritară, chiar în semn de recunoștință. Oricum, exemplul francez nu este bun, fiindcă Franța nu a reușit să niveleze „asperitățile etnice” nici măcar în unele provincii clasice franceze, cum sunt regiunea Bretagne, zona bascilor francezi etc. Ce să mai spunem de milioanele de magrebieni, care vorbesc excelent franțuzește, dar pun bombe pe esplanadele de la Nisa, pe străzile din Paris, dau foc unor bunuri sau își împușcă propriii conaționali creștini?

Am convingerea că românii din Italia și din Spania se vor păstra ca români în regiunile unde sunt compacți, unde alcătuiesc comunități, unde „se țin de neamuri”, unde femeile mai pot „bârfi” românește și unde bărbații mai au aplecare să zică „noroc” atunci când închină un pahar. Despre Austria, nu știu ce să zic. Țările germanice – cu excepția Angliei de odinioară (care și-a primit prea ușor veneticii din colonii) – sunt mai exclusiviste, mai riguroase, mai ordonate și mai severe. Însă comunitățile islamice s-au conservat foarte bine în aceste țări și și-au creat propriile enclave bine organizate. Ar putea să facă asta – adică să se mențină neam – și românii din Austria, cu două condiții: să aibă sprijin bun (nu doar demagogie!) din țară, pe de o parte și să aibă o elită a lor de calitate, pe de altă parte. Comunitățile fără conducători buni mor, se risipesc.

– La Roma s-a deschis o extensie a facultății de teologie din București pentru noile generații de români născuți în Italia care vor să devină preoți în Italia. S-a putea ca pe viitor UBB să deschidă o astfel filială universitară în capitale europene pentru românii din a doua sau a treia generație care trăiesc în Diaspora. Ar fi o modalitate de a se menține legătura cu țara mamă, limba și cultura română în general, pentru a nu se rupe rădăcinile?

Câteva universități din Cluj-Napoca au încercat, în urmă cu vreo 15 ani, să deschidă filiale sau extensii chiar în Italia, la Viterbo și nu numai, și nu a ieșit nimic. Nu zic că nu mai trebuie încercat. Dar efortul, în acest moment, cred că este bine să fie altul: să-i îndemnăm pe fiii și pe fiicele românilor din diasporă să vină la studii în Țara Mamă! Poate recâștigă gustul de Dunăre și de Carpați, de iarba de acasă, de aroma florilor de tei, de fetele și băieții de pe la noi, de toate câte sunt, bune și rele! Unde sunt numai lucruri bune pe lumea asta păcătoasă? Cu ei, ne-am putea reconstrui mai bine, poate, și colțul nostru de lume, așa de vitregit câteodată de soartă.

– S-ar putea construi în Diaspora, pe viitor, un consiliu de coordonare al românilor, format din reprezentanți ai societății civile și organizațiilor românești în general, care să coaguleze mai bine comunitatea românească din Diaspora pentru a ține legătura cu autoritățile statului român, ca țară mamă?

Chiar nu știu! Vedeți, noi avem și acum comitete și consilii „pentru românii de pretutindeni”, avem chiar un minister special, un institut numit „Hurmuzachi”, o direcție a ICR care se ocupă de acești români. Și ce constatăm? Că nu se vede mare lucru! Gândiți-vă că noi nu am reușit să impunem nici măcar în Serbia ca românii de pe Valea Timocului să fie considerați români (nu vlahi), ca și românii din Banatul sârbesc! În Ucraina, unii dintre români sunt recunoscuți ca atare, alții sunt încă „moldoveni”. În Serbia ortodoxă, nici măcar biserici ortodoxe românești (cu slujbă ținută în românește) nu se pot construi! Nici măcar Episcopia Daciei Ripensis, de la Vârșet, nu este acceptată, în vreme ce sârbii au episcopie sârbească la Timișoara de când e lumea! Cum să țină românii de departe legături oficiale cu statul român din moment ce românii de aproape, de lângă granițe, sunt lăsați în voia sorții, fără scut, fără sprijin eficient? Noi nu ne luptăm cu vecinii ca să ne impunem adevărurile, în vreme ce alții exhibă cu nerușinare minciuna, ne ponegresc, ne defăimează și ne blamează. Evident, nu trebuie să abandonăm ideea coordonării românilor de peste hotare, deși, cum vedeți, nu ne pricepem să ne coordonăm pe noi, cei din Țară. Dăm și vindem tot, tăiem pădurile, abandonăm școala, închidem spitale, ca să facem „afaceri” și ne lamentăm că țara merge rău.

– Românii din Diaspora, așa cum îi cunosc, sunt sensibili la apelurile sau manifestările legate de istoria unității românești. S-ar putea extinde organizarea evenimentelor și manifestărilor oficiale legate de Centenarul Marii Unirii și în Diaspora, fiind astfel și o formă de combatere a unui revizionism caduc propus de inițiatorii Trianon 100?

Da, românii din alte țări știu să fie cei mai buni ambasadori ai noștri, chiar și atunci când fac petreceri câmpenești, când se îmbracă în straie tradiționale, când cântă din fluier, când interpretează „Balada” lui Ciprian Porumbescu și chiar când prepară sarmale și mititei! Cu acești români se pot face manifestări legate de Centenarul Marii Uniri, care să fie mai reușite decât tot ce se face acasă! Este însă necesară multă seriozitate și hotărâre, un plan bine făcut și bine aplicat. Ei ne-ar primi cu brațele deschise dacă am ști să venim cu cinste și onoare spre ei, nu cu gând de profit bănesc ori de înșelăciune. Țara aceasta numită România merită din partea noastră un minim efort, un mic semn de prețuire, un gând curat și sincer, o ofrandă cât de mică, fiindcă ea, Țara, ne ține pe toți, vrednici și nevrednici la un loc!

Cât despre propaganda ungară sau despre „războiul informațional” al țării vecine contra noastră, acestea sunt vechi, de dinainte de formarea României la 1918. Unde ați pomenit vreodată să se spună sau să se scrie în Ungaria că la 1918 s-a înfăptuit voința popoarelor asuprite din Austro-Ungaria? Unde ați văzut să se recunoască faptul că provinciile și țările istorice „pierdute” de Ungaria – Transilvania, Slovacia, Croația, Voivodina etc. – la 1918 nu aveau majorități etnice ungurești și că, prin urmare, făceau parte pe nedrept, prin rapt și cucerire, din „Ungaria istorică”? Unde ați auzit să recunoască Ungaria decizia dreaptă a marilor puteri, întrunite în 1919-1920 la Paris? Ungaria își va striga mereu „tragedia” și „nedreptatea istorică” întâmplate la Trianon, în 1920, va clama neîncetat – cum a făcut-o mereu în ultima sută de ani – pierderea a două treimi din teritoriu și din populație, va acuza popoarele și populațiile desprinse și alăturate statelor proprii de nerecunoștință, de ingratitudine, de rebeliune nejustificată etc. Or, această atitudine nu se poate numi propagandă ostilă? Nu este vorba despre un război informațional? Unele foruri din Ungaria s-au simți ofensate de acești termeni, de faptul că în România se percepe propaganda ungară drept neloială, drept ostilă, dușmănoasă! Dar cum să fie altfel, din moment ce sunt atacate bazele etnice și juridice ale statului român? De aceea, în acest război informațional, românii au datoria să-și explice și să-și susțină cauza cu demnitate. Iar membrii onești ai diasporei noastre pot fi ambasadori extraordinari ai României, fără să facă paradă de naționalism. Este de ajuns să fie drepți și curați, să expună faptele așa cum au fost și așa cum sunt. Adevărul este de partea noastră, dar el nu se revelă singur, nu iese la lumină fără eforturi. Aceste eforturi de susținere a cauzei românești fac parte din datoria noastră, din „datoria vieții noastre”, cum ar fi spus Vasile Pârvan.

Puteți prevedea un procentaj de români din Diaspora care se vor reîntoarce în țară?

Mie mi-ar plăcea să-i văd pe toți înapoi, după ce fac bani și avere pe unde se află risipiți de soartă, dar asta nu se poate. Cred încă sincer și nu încetez să spun asta: „locul românilor este în România” (cum se spunea pe vremuri, înțelept, la Radio „Europa liberă”), fiindcă de aceea a lăsat Dumnezeu o țară cu acest nume frumos în lume. Aflu că și astăzi se întorc unii, mai ales după 2008-2010, după perceperea crizei. Se întorc însă puțini, poate 10-20 %. Asta nu este neapărat rău! Popoarele viguroase au colonizat lumea și nu au pierit nici în țara-mamă. Uitați-vă la englezi, spanioli, la portughezi, la francezi, la micul popor irlandez, mai numeros în diasporă decât acasă, în Irlanda! Și românii ar putea, în timp, să facă o asemenea figură frumoasă, dacă ar ști să fie demni, deopotrivă cei duși în lume și cei de acasă.

Ce impresie v-au lăsat românii din Viena? Poate fi capitala Austriei un centru de coordonare a activităților Diasporei române din Europa, știind că de acest oraș se leagă studiile unora dintre ce mai iluștrii oameni de cultură români, de la Mihai Eminescu, la Ciprian Porumbescu sau Lucian Blaga?

Viena este un mare centru cultural mondial, iar românii, de-a lungul vremii, s-au împărtășit cu nesaț din zestrea acesta, mai ales ardelenii și bucovinenii. Învățații Școlii Ardelene și-au strâns informațiile și înțelepciunea din școlile, arhivele și bibliotecile Vienei. Chiar dacă doar efigia lui Eminescu ar lumina la Viena și tot ar trebui să prețuim forța intelectuală a acestui oraș. Firește că s-ar putea ca Viena să devină un centru de coordonare a diasporei românești, dar pentru aceasta este nevoie de voință, de personalități care să sfințească locul, de înțelegere și de armonie, de timp și de bani. Până să se întâmple acest lucru, salut cu deferență și respect comunitatea românească de la Viena și din Austria, pe românii care construiesc acolo mici Românii, care înfruntă străinătatea ca să se închine în limba lor, care organizează expoziții și conferințe, care promovează tradiții și vinuri românești, care ne prezintă țării gazdă așa cum suntem, cu toate ale noastre. Cei mai mulți muncesc din greu peste săptămână ca să poată trăi fizic, dar duminica se duc la biserică ca să poată trăi spiritual și ca să-și revigoreze mereu România din suflete. Acești români sunt ambasadorii noștri neretribuiți, care nu ne cer nimic și care, dimpotrivă, ne aduc în țară fărâme de prosperitate din salariile lor, ca să ne ducem viața mai departe. Așa cum ei își datorează Țării-Mamă viața, și Țara-Mamă se cuvine să le aducă prinosul său, să-i prețuiască și, atunci când le este greu și dor, să-i reprimească cu brațele deschise.

A consemnat dr.Ionuț Țene