Roşia Montană – Aburnus Major – este una dintre cele mai vechi localităţi din România. Vestigiile din minele de la Roşia sunt răspândite în muzeele din toată Europa. Povestea acestor locuri de o terifiantă şi stranie frumuseţe este de fapt o poveste a aurului. Mai întâi au venit romanii, apoi alţii, atraşi de mirifica strălucire a bogăţiilor din Apuseni. Întotdeauna a existat un imperiu care să râvnească la aurul moţilor, întotdeauna s-a purtat o luptă. După 50 de ani de comunism, un alt imperiu vine să scormonească în munţii brăzdaţi de galerii, să exploateze ceea ce a mai rămas, dar de data asta, definitiv. Din acest paradis nu va mai rămâne nimic, decât un deşert otrăvit cu cianură de potasiu şi un crater cu aspect selenar care va lua locul satelor răspândite prin munţi. O dată cu zăcământul, vor dispărea bisericile, clădirile, animalele şi oamenii – însăşi civilizaţia. Cea mai mare exploatare de aur la suprafaţă din Europa va fi la Roşia Montană.
Localnicii au început, în mică parte ce-i drept, să se obişnuiască cu ideea că Roşia Montană va rămâne în istorie, dar va dispărea de pe harta României. O parte a moţilor a renunţat să se mai gândească la ceea ce lasă în urmă, şi se îndreaptă spre oraşe, în speranţa unui viitor mai bun, alături de copiii lor din Alba Iulia, Deva sau Cluj Napoca, iar alţii vor să plece pur şi simplu în alte locuri din ţară sau chiar dincolo de hotarele acesteia. Strămutare?! Doar bătrânii pentru care banii nu mai înseamnă mare lucru, au tăria de a spune în continuare un NU hotărât.
La doar 10 kilometri de Roşia Montană, se află dovada palpabilă a urmărilor pe care exploatarea iraţională şi haotică a aurului le pot avea asupra mediului înconjurător. Iazul de decantare din Roşia Poieni este otrăvit, iar concentraţiile depăşesc cu mult limitele admise de normele europene sau chiar româneşti. Zona va trebui reconstruită ecologic, ceea ce implică cheltuieli imense, dar acestea sunt necesare pentru a salva şi a reduce la normal un ecosistem distrus de zeci de ani. Nici mineritul nu mai este ce a fost, când se ştie că zece mii de persoane lucrau până în 1990 în măruntaiele munţilor. Puse cap la cap, poluarea de la Roşia Poieni şi ameninţarea cianurilor care planează asupra Roşiei Montane îi fac pe turiştii români şi străini să-şi ia gândul de la petrecerea vacanţelor în Munţii Apuseni. Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă. Aurul dispare încet-încet, lăsând în urmă deşeuri de steril, iar, cu bugete austere, reconstrucţia ecologică nu pare a se realiza prea curând. Munţii noştri se schimbă pe zi ce trece, dar, deocamdată, la orizont nu se află decât promisiuni. Şi, bineînţeles, speranţa moţilor că cineva acolo sus îi iubeşte şi le va purta de grijă, lor şi urmaşilor lor.
Dincolo de tot şi de toate, Roşia Montană va rămâne un loc magic ce a atras de mii de ani pofta imperiilor de a lua ceea ce nu le aparţine, dar şi un tărâm al blestemului unde, îm prezent se poartă un adevărat război. „Agresorul” este un nou imperiu venit să ia, cu orice preţ, ceea ce a mai rămas din aurul dacilor. De cealaltă parte a baricadei sunt moţii Apusenilor, rămaşi singuri în faţa pericolului de a pierde bruma de avere ce le-a mai rămas şi de a-şi vedea munţii escavaţi şi otrăviţi apoi cu cianuri. Moţii sunt singuri, ca de atâtea ori în faţa istoriei nemiloase, dar mai ales în faţa atotputernicului dolar, care poate cumpăra până şi sufletele…

Fragment din VACANŢE, VACANŢE…ROMANIE, PLAI DE DOR
de Rodica Elena LUPU
Editura ANAMAROL, 2003