Horia MUREȘIAN
Prof.univ. dr. Horia Mureșian, autorul, cardiochirurg, este o somitate în materie. El a înfiinţat cu ani în urmă Secţia de chirurgie vasculară la Spitalul Universitar Bucureşti. Are drept de liberă practică în Italia si SUA, unde este invitat să opereze frecvent. Publică eseuri si proza scurtă în reviste din Bucuresti. (Mihai MAXIM, București)

      Am căutat un loc în care să-mi pot întinde ghergheful minţii şi în care să urzesc imaginea dimineţii de azi. Aşa am simţit că o zi liberă in mijlocul săptămânii e ca un fel de duminică apărută cam când nu te astepţi – o extrasistolă care schimbă pasul inimii sau ca o treaptă prea largă ce te obligă apoi să urci scara mereu cu acelaşi picior. Deloc neplăcut, dar inedit. Apoi ştiam că în parc nu trebuie să mă prindă  ora la care parcul devine oraş sau, mai rău, când distracţiile devin prea zgomotoase, iar atomii emanaţi de gogoşi, mici şi bere se agregă în molecule sleite în glutamaţi, impregnând deopotrivă asfaltul şi clorofila. Şi când soarele încearcă să străbată cu prea mare insistenţă smogul rumorilor şi al tropăielilor, devenind, la rându-i, prea aprig. Deci, am căutat un colţ împodobit cu verde limpede, de unde să pot privi soarele printre ramuri şi în care apa lacului să nu emane încă nuanţe de baltă. Insoţind doar alergători, câini şi câteva biciclete răzleţe m-am aşezat pe iarbă lângă un larice cu frunze crude şi translucide, lângă un castan ce-şi pregătea aricii să devină buzdugane si o salcie care încă nu ştia dacă să-şi scufunde pletele cu totul in apă. Iarba moale aidoma unui covor persan m-a condus într-un zbor magic, între veghe şi somn, între participare şi îngăduire, între explorare si meditaţie. Cadenţei alergătorilor i-a luat locul ritmul diferit al paşilor, scandând în solo, duet, trio sau cvartet pornirile şi gândurile fiecărui trecător. Armonii întâmplătoare, preţioase prin irepetabilitatea lor! Intre timp, vis-à-vis-ul se făcea simţit căci de pe malul opus, străbătea un freamăt ce indica prezenţa umană si pe care apa lacului îl reflecta ca într-un miraj, cu reprezentări răsturnate şi cu frânturi de imagini, solicitându-mi participarea în compunerea unui fel de puzzle, dar lăsându-mi o oarecare libertate în alegerea pieselor. La distanţa de zece ori mai mică, în spatele meu, percepeam discuţii tot mai clare dar evident, trunchiate, între momentul apariţiei şi cel al dispariţiei interlocutorilor. Pentru câteva secunde mă acordam la ritmul vieţii lor, la colocvii de la banal la critic, de la hilar la sobru, rostite în română, în engleză, germană, italiană iar uneori, într-un grai incomprehensibil, dar care frapa şi se explicita prin intonaţie. Erau singurele elemente care scandau timpul. Ceva asemănător zilelor la mare, pe plajă, atunci când din amalgamul vocilor se disting frânturi de dialoguri şi vorbe, pe care briza le aduce si le risipeşte apoi in unduiri neaşteptate, stimulând geneza unor imagini mentale şi idei iar alteori, facându-mă să zâmbesc. Şi aidoma zilelor petrecute pe coaste de munte când muzica tălăngilor şi a lătratului câinilor este presărată de voci omeneşti apărute de pe alte culmi sau din văi adânci, subit, ca dintr-o a patra dimensiune. Încet-încet, am realizat că deranjasem o autostradă a furnicilor, astfel încât, cerându-mi scuze şi recunoscător că nu m-au asaltat, am pornit la drum. Şirurile furnicilor mi-au amintit de calea ferată din apropiere, pe lângă care am parcurs o bună bucată de drum. Apoi am dorit să închei itinerariul dimineţii in pitorescul liniilor  de la Triaj. Nu am ajuns niciodată să număr câte linii de cale ferată sunt, câte garnituri staţionează sau câte trec, dar am rămas mereu fascinat de impactul cu acest colţ al oraşului, în care se întâmplă cu totul altceva. Indiferent de anotimp sau de vreme. Poate că este un altfel de parc, poate că este mai puţin artificial decât un parc dintr-un oraş… Sau poate că eu am crescut în oraş, iar oazele din curţi, grădini sau cele către care tânjesc în vacanţe, nu mă fac decât să iubesc în cele din urma oraşul așa cum este.