ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 04 Febr. 2018
Autor: Cosmina Marcela OLTEAN, redactor șef adj. Rev. Luceafărul
Publicat: 05 Febr. 2018
Editor: Ion ISTRATE

150 de ani de la naşterea pictorului

Ştefan Luchian – o viaţă dedicată artei

Data de 1 februarie 1868 are o mare însemnătate pentru istoria artei româneşti. În urmă cu 150 de  ani, la această dată se năştea marele pictor Ştefan Luchian, în Ştefăneşti, Botoşani. Nu am vrut să treacă neconsemnat acest moment aniversar cu atât mai mult cu cât Luchian a fost pictorul cu care am rezonat cel mai mult la începutul studiilor universitare, lucru care m-a determinat să-l studiez şi să-i dedic în timp câteva articole. O lucrare despre viaţa şi opera lui Luchian, prezentată la examenul de admirere la facultate, a fost pentru mine primul pas spre o mai bună cunoaştere a istoriei artei româneşti şi a modernităţii în arta noastră. Studiind am început să înţeleg ce înseamnă Luchian pentru arta românească, ce a adus nou şi că povestea lui este ca o metaforă pentru condiţia artistului universal care trăieşte, suferă şi luptă neîncetat pentru artă.   

Artist modernist, Luchian a încercat pe parcursul scurtei sale existenţe să construiască o operă care să corespundă structurii sale interioare. La formarea lui au contribuit Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu şi în mod decisiv, marele Nicolae Grigorescu. În timpul studiilor în străinătate (Paris, Viena, München), Luchian a fost atras de arta lui Correggio, Rembrandt şi găseşte un model în Édouard Manet, iniţiatorul mişcării impresioniste. Se vede limpede că este atras de viziunea artistică a unor pictori novatori, care s-au impus şi au schimbat cursul de până atunci al artei. Mult timp, arta sa nu a fost compatibilă cu viziunea despre artă a contemporanilor săi, astfel că erau puţini cei care l-au înţeles şi i-au apreciat munca. În tablouri s-a materializat nemărginita sensibilitate a unui om care a trăit şi a luptat, uneori din greu, pentru artă. Nici problemele financiare, nici problemele de sănătate şi nici lipsa de interes a publicului nu l-au determinat nici măcar o clipă să o ia pe alt drum şi să renunţe la artă. Asta pentru că un artist adevărat nu poate oricum să facă altceva în viaţă înafară de artă, deşi în cele mai multe cazuri se vede nevoit să facă sacrificii. Mărturisea într-o scrisoare că e ştiut de ce consideraţie se bucură un biet pictor în societatea bucureşteană, iar prin această afirmaţie descria perfect situaţia vremii.

Copilăria i-a fost fericită, cu puţine probleme, iar situaţia financiară bună a familiei l-a ţinut la adăpost de griji în copilărie şi tinereţe. A avut ocazia de a studia, de a călătorii, de a se forma din punct de vedere artistic, dar treptat lucrurile au luat o întorsătură tot mai dramatică, iar povestea îi devenea tot mai tristă. Tablourile pe care le expunea la 26 de ani a surprins critica vremii şi era considerat un artist excentric. Viaţa pentru Luchian a avut două extreme: dintr-un tânăr boem, dornic de evoluţie artistică şi care avea tot ce-şi dorea, ajunge un pictor bolnav şi sărac în ultimii ani. Pentru Luchian, viaţa a fost pe rând frumoasă, suportabilă, grea şi cu toate că aceste perioade au mai alternat, în cele din urmă a devenit insuportabilă. Dar chiar şi în momentele de disperare şi de cruntă durere fizică, speranţa pictorului era ca-n ziua următoare să se simtă mai bine pentru a putea picta. Pictura i-a fost alinare toată viaţa, dar cu atât mai mult în ultimii ani şi-n ultimele zile.

A trăit doar 48 de ani, iar de la vârsta de 33 de ani, când s-a instalat scleroza multiplă, viaţa a început să-i ia înapoi toate clipele frumoase, toate momentele bune şi tot ce avusese: sănătate, putere, bunuri materiale şi în cele din urmă abilitatea de a picta. La cea din urmă s-a ambiţionat să nu renunţe, lucrând până aproape de ultima clipă. Era tot mai chinuit de scleroză, lupta cu paralizia şi risca să-şi piardă vederea. Prietenul său, Nicolae Tonitza, spunea: i-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa…rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei  schingiuiri voite şi într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase, am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile.     

Spre sfârşit se afla la Brebu, unde lucra cu spor şi de unde au rezultate multe pasteluri cu care se remarcă în istoria artei româneşti. Pastelul este tehnica cu care a atins un grad de perfecţiune de neegalat. Pastelurile lui Luchian sunt unice, spontane, vii şi păstrează şi azi energia momentului din care au luat fiinţă. Pictorul scria într-o scrisoare: sunt două săptămâni de când mă aflu la Brebu. Sunt foarte mulţumit şi lucrez cu atâta dragoste cum nu-mi aduc aminte să fi lucrat vreodată. Dar numai eu ştiu cu câtă greutate pot să înjheb câte un peisăjel. Drumurile sunt rele şi lungi şi sunt silit să le fac cu carul cu boi. (…) când mă dau jos nu mai simt picioarele de amorţeală. Cred că e ultima încercare pe care o mai fac cu peisajele. E prea greu, prea peste puterile mele. Dar ce lucruri frumoase, nu te mai saturi să te uiţi la ele. Cu lucrările de la Brebu, Luchian deschidea în octombrie 1908 o expoziţie personală în Bucureşti, la Ateneu şi obţinea pentru prima oară în viaţă succes material. Opera i-a fost puţin apreciată pe parcursul vieţii. Publicul şi critica începeau să-i acorde atenţie pe când el se afla aproape de sfârşit. Cele mai importante opere ale lui Luchian au luat fiinţă, în mod paradoxal, în momentele sale cele mai grele, atunci când boala era avansată şi făcea eforturi supraomeneşti pentru a duce la capăt o lucrare. El a avut grijă ca viaţa care se grăbea să-i părăsească fiinţa să fie transpusă în fiecare tablou. Cele mai mari capodopere ale sale, precum Anemone şi diferitele tablouri cu flori, autoportretul cel mai sugestiv pe care l-a numit Un zugrav şi peisajele din pasteluri, au prins contur din multă durere şi chin, dar şi dintr-o dorinţă arzătoare de a-şi prelungi existinţa şi după moarte. Nu a trăit mult, dar prin operă este viu şi azi. Tabloruile sale, pline de culoare, viaţă şi energie, trăiesc în locul lui şi ne arată fiecare câte o latură a omului şi a pictorului Luchian.