Primit pentru publicare de la Acad. Alexandru Zub, 31 martie 2014.
Editor: Ana Maria Maluş, 31 martie 2014.

TRECUT ȘI PREZENT
LA SEMINARUL TEOLOGIC DIN DOROHOI:
SECVENȚE MEMORIALE

Fondarea unui seminar ortodox la Dorohoi, în 1923, din inițiativa preotului cărturar Dumitru Furtună și cu sprijinul Mitropolitului Pimen Georgescu, marchează un moment deosebit în acel colț de lume, mereu în nevoie și ajuns parcă atunci la capătul marilor suferințe aduse de Războiul întregirii naționale. Împrejurări nefaste au impus întreruperea activității seminarului peste un deceniu, iar apoi să cadă asupra scurtei dar fecundei sale existențe o lungă tăcere, impusă de război și de dictatura comunistă. Abia în 1993, în condiții total schimbate, s-a putut reînființa acel așezământ, educativ și religios totodată, acum prin grija și patronajul tânărului mitropolit al Moldovei și Bucovinei, IPS Daniel Ciobotea, actualul Patriarh. Numele fondatorului, Dumitru Furtună, prezent mult timp numai în folcloristică și istoria bisericii, a putut intra astfel din nou în circulație normală, prin scrierile sale, ca teolog și folclorist de seamă, scrieri folosite mai intens de către specialiști. Seminarul pe care îl întemeiase, în condiții vitrege, a putut fi regândit după standardele cele mai înalte, grație priceperii și devoțiunii tânărului preot-profesor Constantin Muha, care a știut să-și apropie din capul locului colaboratori de nădejde, capabili să dea un nou suflu acelui așezământ și o amplitudine exemplară.

După două decenii de la reînființare, Seminarul Teologic din Dorohoi se prezintă ca o creație spiritual-educativă de prestigiu, în vechea urbe, cândva reședință a Moldovei de Sus, dar cu ecouri pozitive la nivel național. Organizarea unei suite de manifestări specifice, la 17 martie 2014, în prezența IPS Teofan Savu și a PS Vartolomeu Ploieșteanul, era un gest bilanțier și de gratitudine cu totul firesc. La fel de legitimă era plasarea întâiului fondator, preotul Dumitru Furtună, în miezul evocărilor de specialitate, pe linie teologică, dar și sub unghi istorico-cultural. Profesorul universitar Gheorghe Macarie, care a și studiat un timp în Dorohoi, a asigurat astfel, cu deplină competență, această dimensiune a simpozionului, evocând minuțios și inspirat figura cărturarului, de a cărui operă se ocupase de altfel, temeinic, restitutiv, de-a lungul anilor[1]. Mi-a revenit mie bucuria de a-l plasa, fugitiv, în ceea ce s-a numit, în epocă, „localism creator”, ca modalitate de a stimula energiile productive ale națiunii. Am avut șansa, ca elev la Școala Normală din Șendriceni, să beneficiez chiar de o scurtă prestație didactică a părintelui Dumitru Furtună, cel puțin la două lecții de română, pe care a fost chemat să le suplinească. Era, pesemne, puțin înainte de reforma învățământului, când acea școală mai era slujită de câțiva mari dascăli, aduși zilnic de la Dorohoi, cu o mașină specială, a școlii, pentru    a-și desfășura competențele. Nu dispun de amănunte, dar îmi închipui că o mică defecțiune în orar a făcut să se apeleze la preotul amintit. Așa se face că într-o bună zi și-a făcut apariția, în sutană, dar cu mișcări dezinvolte, de personaj deprins cu rolul, părintele Dumitru Furtună. Și-a declinat numele, cu firească modestie, apoi ne-a cerut să răspundem în scris, pe loc, la întrebarea: „De unde s-a izvodit expresia populară brânză zburată?” La încă o lecție (nu știu să mai fi fost și altele), trebuia să explicăm în același mod proverbul: „Dacă ai carte, ai parte”. Ambele țineau de preocupările mai vechi ale preotului-profesor, care se bucura (fără să o știm atunci) de o bună cotă ca folclorist și etnolog, fiind plasat printre cei mai de seamă din zonă[2].

Câteva elemente de viață și operă se cuvin menționate în acest sens. Născut la 26 februarie 1890, în Tocilenii Botoșanilor, a făcut liceul în Iași, iar Teologia în București, ca audient al unor dascăli de elită (O. Densușianu, N. Iorga, S. Mehedinți etc.), într-o epocă de interes sporit pentru cultura populară, când folclorul se afla la mare cinste, iar preoții și învățătorii erau stimulați să întocmească peste tot culegeri, monografii, studii locale, pe baza unor chestionare (Hasdeu, Densusianu, Rădulescu-Motru etc.) deja existente. Tânărul preot din părțile Săvenilor, s-a dedicat acestor activități, în timp ce profesa și la catedră, în Dorohoi (1945-1950), fiind apreciat de toată lumea pentru vastele sale competențe. Mi-a fost dat să cunosc de timpuriu câteva lucrări ale sale (un valoros studiu despre preoțimea română în secolul XVIII, de pildă), însă și să-mi fie profesor, la română, pasager, după cum am relatat mai sus. Despre munca sa de folclorist, nu știam atunci nimic și aveam să aflu numai treptat, pe baza „materialului” existent în biblioteca școlii normale. Cele câteva ore în care mi-a fost dascăl, fără alte urmări, mi-au rămas însă definitiv în minte și în suflet. Am fost chiar ispitit, un timp, să aprofundez folcloristica, pe linia meseriei de învățător pentru care mă pregăteam asiduu. În spiritul școlii haretiene, un „dascăl” din mediul sătesc, mai ales, trebuia să aibă asemenea activități, pe care un exeget al culturii populare avea să le numească, mai târziu, „localism creator” (Al. Dima). Artur Gorovei, S. Fl. Marian, Leca Moraru, D. Nanu, Tudor Pamfile, între alții, fac parte din lunga suită de studioși ai creației populare, îndeosebi ai celei sătești, explorate în anii interbelici și monografic de elevii lui D. Gusti.

Izvodiri din bătrâni (1912, 1939) e sintagma folosită de Dumitru Furtună pentru  a sistematiza asemenea creații, prin natura lor risipite și inepuizabile. Vremuri înțelepte (1913), Cuvinte scumpe (1914), Firicele de iarbă (1914), Plugușorul la români (1915), Cântece bătrânești din părțile Prutului (1927) aparțin aceluiași sistem de valori, studiat cu grijă de preotul cărturar. Mult timp ignorate, oficial, asemenea creații au putut fi compulsate de un filolog devot, profesorul Gheorghe Macarie, el însuși dorohoian, în volumul Izvodiri din bătrâni (1973), culegere substanțială și de o certă actualitate.

Ca teolog și istoric al Bisericii, Dumitru Furtună e de asemenea un reper ineluctabil. S-a ocupat, în aceste domenii, de Chesarie, episcopul Buzăului, de monahul Neofit, de preoțimea română în secolul Luminilor, de numeroase aspecte ale vieții bisericești, teme și figuri conturate cu exemplară devoțiune de specialistul amintit, Gheorghe Macarie. Unele „fragmente din opera teologică” a eruditului dascăl au fost puse de curând în circulație, sub titlul de Restituiri (Editura Sf. Mina, 2013), îngrijite de pr. prof. Constantin Muha și prof. Ștefan Ionuț Apetrei. Este un volum consistent,  acoperind o certă lipsă și împlinind, ne spun editorii, o „datorie de conștiință și de suflet”.

Era firesc ca figura lui Dumitru Furtună să ocupe un loc proeminent și în culegerea Seminarul Teologic Dorohoi: trecut și prezent. File de monografie (Editura Sf. Mina, 2013), îngrijită de același neobosit preot-director Constantin Muha și colaboratorii săi, volum nu mai puțin demn de interesul specialiștilor în domeniu. „Oamenii care vor răsfoi acest volum, se spune în prefață, vor putea afla multe despre ceea ce înseamnă simbioza dintre cult și cultură, coagularea dintre credința în Dumnezeu și iubirea de neam și de țară, exprimate prin trăirea la cele mai înalte cote a vieții duhovnicești, dar și printr-un patriotism mărturisitor. Jertfelnicia celor de atunci rămâne pilduitoare pentru noi cei de astăzi.” Trecut și prezent se îmbină stimulativ în ambele volume, gândite ca un prim bilanț referitor la istoria seminarului dorohoian, istorie ce se cuvine a fi raportată la cele Două secole de învățământ teologic seminarial, analizate în volumul scos, tot ocazional, de Mitropolia  Moldovei (2003). Paginile dedicate seminarului din Dorohoi întregesc semnificativ o istorie care necesită încă destule eforturi restitutive. „Bilanțul este mulțumitor în ansamblul lui. S-a muncit și se muncește mult. Vremurile nu sunt totdeauna prielnice pentru educație și cultură. De aceea e nevoie de tenacitate, perseverență, spirit de echipă și conștiința veșniciei. Important e că împreună, profesori și elevi, am înțeles acest lucru și deja ne-am îngemănat în truda colectivă. Educația capătă alte valențe, într-un mediu spiritualizat.” Și-au găsit loc, în acele file de monografie și opiniile firesc elogioase ale unor colaboratori, adevărate „petale de gând, petale de recunoștință”, cum s-a și spus, inspirat, undeva[3]. Gând creator, recunoștință fecundă față de marii înaintași, ca și față de contemporanii jertfelnici. Coordonatorul însuși al întregii manifestări a găsit expresia optimă în prefața la volum: „Noi ne bucurăm că facem parte din această Moldovă binecuvântată, în care trăirea spiritualității și a culturii nu a încetat să lupte cu duhul nimicitor al modernismului”[4]. E un segment de românitate în care istoria și credința s-au împletit mereu, adesea cu roade ce reclamă perenitatea.

 [1] Gheorghe Macarie ș.a. (ed.), L-au cunoscut pe Dumitru Furtună, Botoșani, 1996.