Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Ianuarie 2020
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

168 de ani de la nașterea marelui dramaturg și jurnalist român Ion Luca Caragiale, zis “moș virgulă “

Primit pentru publicare: 25 Ian 2020
Autor: Alexandru Florin ȚENE, președintele Ligii Scriitorilor Români, membru corespondent al Academiei Americană Română
Publicat: 26 Ian. 2020
© Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

168 de ani de la nașterea marelui dramaturg și jurnalist român Ion Luca Caragiale, zis “moș virgulă “.

I.L Caragiale cel mai mare dramaturg român și jurnalist a venit pe lume în anul 1852 la 30 ianuarie, unii istorici literari susțin că s-a născut la 1/13februarie în satul Haimanale, județul Prahova.  Tatăl său, Luca, și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în suita sa.

Etimologic cuvântul Caragiale este format din cuvântul cara care în aromână înseamnă negru și giale însemnând, conform DEX: GEÁLĂ s. f. (IND. EXTR.) Unealtă formată din două piese care culisează una în interiorul celeilalte, montată deasupra prăjinii grele în operațiile de săpare a sondelor petroliere sau deasupra aparatelor de instrumentație (2).

Încă din tinerețea fragedă a fost atras de teatru, urmându-i pe unchii săi prin țară cu piese de teatru. Luca, care îi plăceau sexul frumos, s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.

A fost  dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român.
In perioada 1859-1860 tatăl viitorului dramaturg şi prozator, activează în postul de avocat la Ploieşti, unde s-a stabilit cu toata familia. Ion învaţă primele slove cu dascălul Haralambie de la Biserica Sfantul Gheorghe.

Intre anii 1860-1864 urmează cursurile Școlii Domnești din Ploiești (clasele II—IV). La limba română are ca dascăl pe Basiliu Drăgosescu, căruia, peste ani, îi poartă un deosebit respect. „În trei ani m-a învăţat, cu litere străbune, limba românească câtă o ştiu până în ziua de azi, că, mai mult, după el, nici n-am mai avut unde învăţa”. Urmează și absolvă trei ani la gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, ]n perioada anilor 1864-1867,primul an absolvindu-l în particular.Intre anii 1868-1870 este înscris la Conservatorul din Bucureşti, clasa de „declamaţie şi mimică” a unchiului său, Costache Caragiale. Îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, sufleur în trupă lui Pascaly. De la 20 iunie 1870 până la 24 octombrie, activeaza ca copist la Tribunalul Prahova. Intre anii 1871-1872 devine al doilea sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti.Apar primele încercări literare publicate în revista „Ghimpele”, între anii 1873 și 1875  sub pseudonimul „Car” sau „Palicar”. Cu numele întreg semnează, pentru prima oară, în „Revista Contemporană”, poemul „Versuri”.

In perioada 1876-1877 îl descoperim corector la ziarul „Unirea democratică”. Scoate „Claponul” şi împreună cu Frederic Damé, „Naţiunea română”.Publica fară semnatură între anii 1877-1878 în „România liberă” seria  de foiletoane, ca exemplu  „Cercetare critică asupra teatrului românesc”. La propunerea lui Eminescu, începe colaborarea la „Timpul”. Se prezintă tragedia în versuri „Roma învinsa”, de D. Parodi, tradusă de I. L. Caragiale.La 18 ianuarie 1879, la Teatrul Naţional din Bucureşti, are loc prima reprezentaţie a comediei „O noapte furtunoasă”. Piesa este publicată în „Convorbiri literare”. În acelaşi an, în cercul literar al „Junimii”, citeşte „Conu Leonida în faţă cu reacţiunea” şi o publică într-un număr din anul 1881 Părăseşte ziarul „Timpul”. Este numit de V. A. Urechia, Ministrul Instrucţiei Publice, revizor şcolar în judeţele Suceava şi Neamţ, iar in 1882 revizor şcolar în Argeș-Vâlcea.In 1884 se joacă în premieră opera-bufă „Hatmanul Baltag”, scrisă în colaborare cu Iacob Negruzzi. Este funcţionar la Regie, unde o cunoaşte pe Maria Constantinescu. La aniversarea „Junimii” citeşte, pe data de 6 octombrie, „O scrisoare pierdută”. Prima reprezentaţie a comediei are loc în 13 noiembrie la Teatrul Naţional din Bucureşti.

In 1885 se naşte fiul său  Mateiu Caragiale. Are loc premiera comediei „D-ale carnavalului” (V. Alecsandri,pre;edinte de juriu  îi acordă un premiu). Colaborează cu articole la „Voinţa naţională”, iar 1888 este numit Director al Teatrului Naţional din Bucureşti.

Se căsătorește în 1889 cu Alexandrina Burrelly, fiica arhitectului Gaetano Burrelly. La „Editura Socec”, apare volumul „Teatru”, prefaţat de Titu Maiorescu. La moartea lui Eminescu, publică în „Constituţionalul”, necrologul „În Nirvana”. Face parte din Comitetul de ridicare a unui monument în memoria marelui poet.

In 1890 are loc prima reprezentaţie a dramei „Năpasta”.
In 1891 Academia Romană respinge propunerea de acordare a Premiului Heliade-Radulescu volumelor „Teatru” şi „Năpasta”, după discursul duşmănos al lui Dimitrie A. Sturdza, care-l acuză pe Caragiale de imoralitate şi de calomnierea valorilor naţionale.Iar în 1893 se lanseaza prima serie a revistei umoristice bisăptămânale „Moftul român”, pe care o scoate împreună cu Anton Bacalbasa. I. L. Caragiale conferenţiază la „Clubul Muncitorilor”. Se naşte fiul său, Luca.

Apare revista „Vatra”, condusă de Ioan Slavici, George Coșbuc şi Caragiale în anul 1894.I se naşte o fiică, Ecaterina. In 1895 conduce pentru câteva luni restaurantul gării Buzău (anterior deschisese, în asociaţie, cu o berărie în Bucureşti).Din anul 1896 Colaborează la „Ziua” (organ al Partidului radical). Apare volumul „Schiţe uşoare”. Conduce suplimentul literar al ziarului „Epoca”.Publica în 1897, în „Biblioteca pentru toţi”, „Notiţe şi fragmente literare”. In 1899 ocupă postul de registrator-sef în Administraţia Regiei Monopolurilor Statului. Tot din acest an incepe seria de „Notiţe critice” din „Universul”.

In anul 1900 face parte din Comitetul sărbătoririi semi-mileniului lui Gutenberg, cu acest prilej ţine o cuvântare, în care pune în lumină rolul pe care-l au tipografii în cultură. In anul urmator, în 1901, este sărbătorit, într-un cerc de prieteni, cu prilejul a 25 de ani de activitate literară (eveniment marcat printr-un unic şi original număr de revistă intitulat: „Caragiale”). Apariţia celei de-a doua serii a „Moftului român”, precum şi a volumului „Momente”.

După un proces în 1902 câştigă procesul de calomnie pe care I. L. Caragiale l-a intentat lui C. A. Ionescu-Caion, care-l acuzase că a plagiat „Năpasta” după autorul maghiar Istvan Kemeny, scriitor inexistent. Pentru a doua oară Academia refuză să-l premieze, în perioada când i-a fost  prezentat în public volumul „Momente”.

In 1904 călătoreşte în Italia şi Franţa, iar în 1905 se stabileşte la Berlin. Se împrieteneşte cu Paul Zarifopol, ginerele lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Îl preocupă proiectul unei noi piese: „Titirca, Sotirescu & C-ia”.

In 1906 publică în ziarul anti-monarhic „Protestarea”, la 28 iunie, satira în versuri „Mare actor! Mari gogomani”.In 1907 în ziarul „Die Zeit” din Viena apare prima parte din articolul „1907”, din primăvara până-n toamnă,- publicat integral în ţară, sub forma unei broşuri. Pe aceeaşi temă, fabulele din „Convorbiri”, iar în 1908 la „Editura Minerva” apar cele trei volume de „Opere complete”. In 1910 la „Editura Adevărul”, se tipăreşte ultimul volum al lui I. L. Caragiale, „Schiţe nouă”.

In 1912 refuzã sărbătorirea sa, organizata de Emil Gârleanu, ca președinte al Societăţii scriitorilor români, cu prilejul jubileului de 60 ani, pretextand un acces de sciatica ce-l împiedică să participe. La 31 ianuarie, are loc festivalul de la Teatrul Comedia, sub patronajul si cu participarea principesei Maria, dat în cinstea lui Caragiale. A doua zi, are loc o sezatoare literară la Constanța, în acelasi scop. Scriitorul  „jubilat” raspunde la numeroasele urări primite din ţară si din strainatate. Lui Teodor Rădulescu,  membru al Societăţii ,”Românismul”, prezidat de Hașdeu, iar în acel moment director al Casei de depuneri, îi scrie, printre altele: „Trăiască frumoasa si cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfințenie aceasta scumpa Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercãri de pierzarel”. In martie, scriitorul refuză subscripţia publica propusa de prof. C. Rădulescu-Motru, pentru a i se oferi o recompensa naţională. La 1 aprilie, “Viata româneasca” publică un grup de 13 poezii ale lui Mateiu Caragiale, constituind debutul său literar, poeziile au fost prezentate revistei chiar de catre Caragiale, venit în ţară în acest scop, incident între tată si fiu, care cerea să fie propus ca sef de cabinet.

În zorii zilei de 9/22 iunie, Caragiale moare subit, în locuinţa de la Schöneberg-Berlin. Rămăşiţele pamânteşti sunt expuse în capela cimitirului protestant din Erster Schöneberger Friedhof si depuse provizoriu, la 14/27 iunie, în cavoul capelei, în prezenta familiei, a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, Barbu S. Delavrancea si Alexandru Vlahuță. N.L. Costaki protesteaza într-un articol apărut în ziarul ” La Politique”, Bucuresti, 19 iunie, că s-a jucat la Paris, la Variétés, sub rolul „Un soir de Paques”, legende roumaine en 1 acte de Albert Keim si Alfred Gragnon, în gen „Grand Guignol”, după “Făclia de Paste” a lui Caragiale (cu de Max în rolul titular!). Un protest similar apăruse de același autor în ziarul parizian “Gil Blas”. Ministerul de lnteme deschide un credit de 22 000 lei pentru aducerea trupului în ţară și pentru înmormîntare. “Ordinea”, oficiosul conservator-democrat, deschide o subscripție pentru ridicarea unui monument în București. Teatrul National din Bucuresti îsi inaugureaza stagiunea cu „Săptămâna Caragiale”, de la 1 la 7 septembrie. Sicriul cu rămăşiţele mortuare este adus în ţară la 18 noiembrie, depus în aceeasi zi la biserica Sf. Gheorghe si urmat de prieteni pana la locul de veci, din cimitirul Srban-voda, în ziua de joi, 22 noiembrie (astazi cimitirul Bellu), alături de Mihai Eminescu şi George Coșbuc.
Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat.
Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele și povestiri, momente și schițe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci și unul dintre principalii fondatori ai teatrului național. Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc.

Deși a scris doar nouă piese, Ion Luca Caragiale este considerat cel mai bun dramaturg român din toate timpurile.
A fost premiant, dar nu a terminat niciodată liceul. Din cauza problemelor financiare a fost nevoit să se apuce de negustorie.
A fost acuzat de plagiat atunci când a lansat „Năpasta”, dar a câștigat procesul datorită avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea.

A fost coleg de redacție cu Eminescu și Slavici.Din mărturiile lui Maiorescu dramaturgul a avut relații sexuale  cu Veronica Micle. Ședințele la care participau cei trei erau aprinse, căci Caragiale, Eminescu și Slavici cădeau cu greu de acord asupra diferitelor chestiuni discutate. După astfel de discuții Eminescu pleca cu Ion Creangă la o crâșmă de la marginea Iașilor continuând discuția.

A fost proprietar de berării.Una se afla în spatele gării din Ploiești. Cea mai cunoscută dintre acestea a fost berăria Gambrinus , deschisă inițial pe Calea Victoriei, în anul 1901. Ulterior, aceasta a fost mutată la parterul Hotelului Cișmigiu. Aici veneau ziariști, scriitori, politicieni și artiști. Caragiale a mai avut o berărie pe strada Gabroveni („Mihalcea și Caragiale”) și una la Bacău.

Răutatea lui Caragiale nu era decât o legendă fabricată de detractorii săi. O inimă caldă a bătut generos în pieptul lui, iar prietenia a fost un cult pentru el. Numeroşi duşmani ai marelui dramaturg, guvernanţi şi bieţi „scripcari ai penei” sau „scribuleţi” cum îi numea el, au trâmbiţat, aclamat, scris sau şoptit că, autorul „Nopţii frutunoase” era un „om fără inimă”, „veninos”, „afurisit”, „viclean”.

Un film al momentelor mai puţin ştiute despre marele dramaturg ni-l redă Vintilă Russu Şirian în memoriile sale. „Ştafeta amintirii îmi predă doi Caragiale. Unul din primii ani ai secolului nostru, siluetă pe care mi-a zugrăvit-o tatăl meu, ce-i fusese ucenic în redacţie, iar pe urmă cald admirator şi devotat amic. Şi alt Caragiale, în preajma căruia, copil apoi adolescent, am avut bucuria de a mă afla de destule ori. Îmi readuc viu, în faţă, un mare creator. O inimă caldă, de omenie, entuziasm, un om integru şi loial, un om incapabil de vreo acţiune urâtă, un vibrant patriot, o nobilă personalitate morală, un bărbat plin de curaj şi de delicateţă, în care pulsau sentimente fierbinţi, pentru artă, pentru oameni, pentru viaţă”.

Era început de iulie 1883, când Eminescu s-a prăbuşit. În memoriile sale, Vintilă Russu Şirianu, povesteşte cum, autorul „Luceafărului”, nu mai recunoştea pe nimeni, iar după ce a fost internat la ospiciul doctorului Şuţu, tatăl său îi aduce vestea lui Caragiale, în redacţia „Timpul” unde erau colegi.

„Ce bine văd, ce bine înţeleg, acea lacrimă de diamant fierbinte care a ars obrazul lui Caragiale în acele minute, lacrimă în care, prin limpede reflecţie, apărea sufletul său. În curticica interioară a clădirii, cu cămaşa desfăcută şi batista pe ceafă, Caragiale şedea pe unul din cele două scaune de fier, sub un salcâm. O gheară m-a strâns în gât şi n-am spus decât atât: L-au dus… Cum m-a zărit, a păşit spre mine, m-a prins de surtuc, m-a scuturat, a strigat: <<Unde? Cum? Vorbeşte, omule!>>

Mi-am muşcat zdravăn carnea obrajilor să capăt puţină stăpânire de sine şi înghiţind nodul amar din gâtlej, am izbutut să-i povestesc, pe scurt, ce se întâmplase, cum l-am strigat pe nume, cum aveam în faţă un ochi pustiu şi un chip care nu mai era al poetului. Deodată am auzit un suspin, ca un strigăt, Caragiale s-a prăbuşit pe scaun, mâinile i-au căzut de-a lungul trupului, ca trăznite şi a izbucnit în plâns. Hohote înnecătoare, hohote de bărbat neînvăţat cu plânsul scuturau trupul cu o ciudată putere.”

„Dar, domnilor, eu nu sunt umorist. Eu sunt un sentimental!”… a exclamat Caragiale cu un an înainte de a muri, la o masă festivă, între prieteni. Victor Eftimiu se afla de faţă, în 1911, atunci, la Blaj, la serbările „Astrei”, când autorul „Năpastei” a făcut măsturisirea, la aceeaşi masă la care se aflau Goga, Agârbiceanu şi mulți alţii. Toată lumea era fascinată de prezenţa marelui Caragiale. La finalul ospăţului autorul „Scrisorii pierdute” era asaltat de admiratori ca o mare vedetă a timpului său.

Porecla „Moş Virgulă” şi-a scos-o singur după ce a analizat îndelung, cu mult timp înainte de a pleca la Berlin. „Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de frecătură, de ritmul vorbelor… Iaca, numai interpuncţia… Câţi nu înţeleg că interpuncţia e gesticularea gândirii… Vezi, pe mine mă frământă astea, mă rod… Nu se poate artă fără migăleală… Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă… Dac-o fi să îmbătrânesc, ştiţi cum să-mi ziceţi? Să-mi ziceţi Moş Virgulă!…” Scrisul a fost viaţa lui, chiar dacă, în faţa foii de hârtie, se simte complexat: „Nu ştiu, când am hârtia albă dinaintea ochilor, mă apucă aşa ca o ameţeală şi o spaimă… Mi se pare că e cineva în spatele meu care-mi pune mâna pe umăr, poate chiar eternitatea, şi se uită să vadă ce scriu“.

Aflat la Berlin nu-şi uită mania, iar vestea, că ar fi bătut un tipograf berlinez după ce îi trimisese trei depeşe pentru a corecta un punct şi o virgulă, într-un text aflat sub tipar, se împânzise printre cunoscuţii din România, ca fulgerul. La prima vizită în ţară, la un pahar cu vin, toţi prietenii voiau amănunte despre întâmplare, iar Caragiale le-a spus: „cine nu dă cuvenita atenţie punctuaţiei nu poate fi cu adevărat un scriitor. Punctuaţia este, pentru scriitor, ceea ce sunt indicaţiile de tempo şi expresie pentru compozitor. O bucată muzicală dacă acele indicaţii nu sunt date aşa cum trebuie, devine o harababură: tot aşa, şi o bucată literară redactată cu punctuaţie greşită. Punctuaţia rezolvă ecuaţia cuvântului. Cuvântul e factorul major al scrisului nostru… Eu scriu greu. Cu multă migală şi dorinţă de limpezire. A fi limpede e o chestiune de onestitate faţă de cititor. De aceea respect necontenit cuvântul. Eu nu m-am temut şi nici nu mă tem de tâlhari, nici de furtunile trăznite, nici de duşmani. Dar mă tem şi mă voi teme mereu de cuvânt”.

I.L. Caragiale era strălucitor de îngrijit vestimentar, ordonat chiar meticulos. Aşa a rămas toată viaţa. O minte învăţată să judece oamenii şi societatea, ştiind să dea cu biciul satirei. Îi plăcea să ironizeze. Avea luciditate de fizician, era precis şi punctual. În antinomie, cu el, Eminescu era de-o neglijenţă teribilă şi zeflemea, revoltat solitar, adâncit în vis şi idee. Un dulce, blând, naiv. Autorul „Năpastei” simţea nevoia să-şi combată şi să-şi tachineze prietenul, dar niciodată, o picătură de răutate nu s-a strecurat în cuvântul ori fapta lui, faţă de Eminescu..

„Era în 1882, un noiembrie duşmănos. Afară, bătea în geamurile redacţiei, o ploaie deasă şi gheţoasă. Înăuntru, cu toate că era zi, plutea o întunecare. Şi era frig de-ţi îngheţau degetele pe toc. Eu, rânduiam arhiva redacţională în colţul meu de ucenic. La biroul de lângă fereastră, Eminescu a plecat şi răsucit în ale sale, scria în grabă, se oprea o clipă să-şi sufle în mână, apoi din nou la scris. În cealaltă parte a încăperii, la biroul cel mic, scria unchiul Slavici, cu pana sa de gâscă.

Ion Luca Caragiale a surprins în opera sa pshiologia poporului român, caracteristicile acestuia, mentalitatea și moralitatea perene până astăzi.

Al.Florin Țene