Primit pentru publicare: 29 OCT.2014
Autor: Ion N OPREA

Postat de Ion Istrate: 31 oct.2014.

Paşi spre integrarea Europeană, Maude Rea Parkinson cu „Douăzeci de ani în România (1889-1911)”

Editura Humanitas, 2014

 Permanenţe româneşti de-acum mai bine  o sută de ani şi astăzi 2014, organizare politică deficitară, corupţie, spitale prost dotate, gazde a microbilor, sistemul educaţional deficitar, cerşetori la tot pasul, droguri fel de fel, într-o ţară în care mintea iscusită face minuni peste hotare, repere de reţinut din volumul „Douăzeci de ani în România (1889-1911” de Maude Rea Parkinson, cuvânt înainte şi note de Constantin Ardeleanu, traducere de Constantin Ardeleanu şi  Oana Celia Gheorghiu, Editura Humanitas, 2014.

 „La aproape un secol de la publicarea lor, însemnările britanicei  Maude Rea Parkinson sunt la fel de plăcute şi actuale, relevând cititorului de astăzi trei realităţi istorice distincte: imaginea societăţii româneşti la sfârşitul epocii moderne, constantele noastre istorice şi felul în care comunismul a deturnat evoluţia firească a României”, scrie prefaţatorul Constantin Ardeleanu.

„Deci scriu fără ocolişuri despre unele din obiceiurile şi tradiţiile specifice României, o fac cu speranţa că-i voi ajuta pe cititorii englezi să înţeleagă caracterul oamenilor de acolo şi să găsească, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie, multe lucruri pe care să le iubească”, scrie autoarea în introducerea cărţii.

„…Gândul meu era să mă stabilesc la Bucureşti ca profesoară de limbi străine. Simţeam că sunt destul de bine pregătită pentru asta, în plus, mi se spusese că ocazii se iveau nenumărate, iar salariul  era cu mult mai generos decât aş fi găsit mai aproape de patrie”.

„…Inima mi-a fost sfâşiată adesea de relatări privind suferinţele prietenilor mei, dar şi în cele mai grele zile ale războiului mi-a întărit convingerea că românii nu şi-au pierdut nici o clipă curajul. Au o fire la fel de dârză ca şi a noastră, iar acum mă bucur nespus că teribila încercare s-a sfârşit şi au venit zorii unei zile minunate”, scria Maude Rea Parkinson din Armagh, 1921.

Publicată la Londra în 1921, unica sa carte, tradusă pentru prima oară acum, ne prilejuieşte cunoaşterea nu doar colorată a societăţii româneşti din La Belle Epoque, aşa cum era ea percepută de cineva (autoarea n.n.)cu studii în Anglia şi Germania, care a lucrat un timp ca guvernantă la Viena în casa unui ofiţer superior, sosită la Bucureşti la circa 30 de ani, hotărâtă să rămână aici. Aici s-a simţit atât de bine printre români încât singură afirmă, dacă nu ar fi fost situaţia pe care o trăia Europa, ar fi rămas.

Deşi multe o dezamăgesc, gările cu făpturi ciudate şi înveşmântate în piei de oaie, ca şi ciobanii din Irlanda ei, poate aceiaşi daci, strămoşii europenilor,  străzile capitalei multe noroioase, fără de canalizare, faptul că în obiceiurile românilor lipsea micul dejun, ea a perceput pozitiv faptul că Bucureştiul  era oraşul prins în vârtejul modernizării şi Capitala de la capătul pământului îi devenea familială, lucru care rezultă şi din scrierea ei, descrierile ei armonizându-se în totul cu ceea ce avea să declare regele Carol I, taciturnul, la 10 mai 1989, în faţa Corpurilor Legiuitoare la anul sosirii ei în România: „Generaţiunea prezentă are acum datoria de a păstra şi a întări ce a fost câştigat cu multă trudă, cu jertfe mari, şi a se gândi la viitor, fiindcă oamenii trec, patria şi instituţiile sale azi trebuie să rămână neatinse”.

Spirit critic, dar binevoitor, noua venită, scriind despre români şi integrarea lor în Europa, şi-a dat seama de diferenţele culturale, că dincolo de ospitalitatea românească, românii aveau  şi o trăsătură specifică, lenea, care se manifesta şi atunci, când un investitor oferea un salariu substanţial pentru muncă corespunzătoare, românul era interesat ca ceea ce ia în mână să-i ajungă pentru atât cât îi trebuie să meargă la muncă, să se odihnească şi să-i mai rămână şi pentru un pahar, traiul de mâine pentru el şi familie fiind lăsat pentru altădată…

Despre ce se mai scrie în cele treizeci şi trei de capitole ale cărţii ? Despre industria textilă sau petrolieră la început de drum, despre agricultura de subzistenţă, despre biserică şi credincioşi, despre România şi drumurile de fier, Podul de la Cerna Vodă, bogăţiile subsolului, principalele oraşe, despre Dunărea cea mare, viaţa politică…

Despre firea tăcută a regelui Carol I, pasiunile artistice ale reginei Elisabeta, prinţilor moştenitori Ferdinand şi Maria, copiilor regali, Curtea de vară de la Sinaia şi distracţiile de acolo, despre societatea românească, despre care, cum spunea autoarea, „lunga mea şedere în această ţară m-a învăţat, printre altele, că în Bucureştii în care  nu există străzi, face din ceea ce este  cartea o relaxare binevenită pentru publicul  din primii ani interbelici”.

Descriind perioada alegerilor, luptele electorale nu uită să menţioneze practica foarte frecventă a înşelătoriilor, prezenţa persoanelor decedate în listele electorale, vorbăria politică, înjurăturile…

Nu lipseşte din carte viaţa mondenă, distracţiile lumii pe care o frecventează, balurile, bătaia cu flori, cursele de cai, excursiile şi plimbările, spectacolele, dineurile, seratele, partidele de cărţi, apoi viaţa pur feminină – moda, mâncărurile şi cumpărăturile, bârfele… Anecdotele, umorul… Specificul etnografic, la oraş şi la sat. Meşteşugurile, ritualurile, superstiţiile, nunţile, botezurile, înmormântările… Viaţa medicală şi educaţională…fără a înconjura aspectele critice şi amuzante, pe care le detaliază, referindu-se la organizarea politică defectuoasă, alegerile falsificate, corupţia, provizoratul din administraţia ţării, spitalele prost administrate, cerşetori  la tot pasul, într-o ţară în care mintea isteaţă face minuni peste hotare, moravurile unei lumi pe care, totuşi, a apreciat-o şi a iubit-o.

Vizite în locuri pitoreşti dar şi la ocnele de sare.

Regele în calitate de conducător al diplomaţiei…

Regina Elisabeta, întâlnirea dintre ea şi Carol, convieţuirea lor.

Gesturi ale Ungariei de maghiarizare a Transilvaniei. Simpatia pentru patrie, cu Deşteaptă-te române! Asigurarea noastră în Europa.

„Însemnările tinerei profesoare Maude Rea Parkinson au fost aşternute pe hârtie în contextul implicării României în Primul Război Mondial, când declaraţia de război a guvernului de la Bucureşti din vara anului 1916, înfrângerea rapidă din toamnă şi rezistenţa eroică în Moldova în anul următor au suscitat interesul publicului britanic, faţă de micul stat răsăritean”, scrie Constantin Ardeleanu.

„M-am străduit, în aceste pagini, să prezint cât mai fidel am putut o imagine a vieţii de zi cu zi a poporului român. Dacă n-am reuşit să le ofer cititorilor imaginea unui popor cu desăvârşire admirabil, eşecul se datorează lipsei mele de talent, şi nu lipsei de apreciere a numeroaselor sale calităţi. Nu există oameni mai calzi decât aliaţii noştri, românii. Sunt extraordinari de primitori, mulţi dintre ei având case deschise permanent pentru prieteni. Sunt deosebit de miloşi şi întotdeauna politicoşi şi curtenitori. Îi interesează  atât de mult sentimentele celorlalţi, încât dovedesc o capacitate de înţelegere pe care n-am mai întâlnit-o la alte popoare. Un  diplomat italian  mi-a spus odată că nu-şi dorea o avansare, dacă aceasta ar fi însemnat să părăseşti Bucureştiul , şi l-am înţeles profund”, scrie Maude Rea Parkinson.

„…Fiind bună prietenă cu familia lui Take Ionescu (a cărui soţie, Bessie, era şi ea englezoaică), Maude i-a sugerat ministrului unele idei de care acesta a ţinut seama la reforma Învăţământului”, observă şi completează cele de mai sus Adriana Bittel într-o cronică a sa.

„ O carte plăcută, plină de picanterii, povestind cu siguranţa pe care ţi-o dă familiaritatea cu locurile şi oamenii, fără exagerările vizitatorului de ocazie”, apreciază Nosth American Review.

Cu o veste excepţională dar trecută sub tăcere de conducerea actuală a României, veste care circulă în 2014 pe Internet:

„Anton Lixăndroiu, cetăţean american şi român, a obţinut după ani de procese, ca Ungaria să-şi ceară scuze pentru HOLOCAUSTUL săvârşit asupra românilor din Transilvania ca urmare a Dictatului de la Viena. Interesant este că cei de la Bruxelles au spus că „nu pot lua în considerare cele 2100 de probe trimise Tribunalului Internaţional dat fiind că aceste crime s-au petrecut înainte de înfiinţarea acestui  tribunal.

După acest răspuns, Anton Lixăndroiu s-a adresat ONU, cerând ca foştii criminali judecaţi la sfârşitul  celui de al Doilea Război Mondial, inclusiv Hitler, Moussolini, Horty, să fie reabilitaţi, deoarece aceştia au făcut crime înainte de înfiinţarea Tribunalului Internaţional.
Răspunsul şi rezultatul intervenţiei sale a fost că Ungaria şi-a cerut iertare în plenul ONU pentru Holocaustul  din Nordul Ardealului.O premieră! În România ştirea nu a fost dată pe post, să nu se supere UDMR-ul.

FELICITĂRI românului Anton Lixăndroiu”, se încheie informaţia.