ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Cezar VASILESCU
Cenaclul DinOgor
Redactor:  Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

Eseu cu… vânătorile Epocii de Aur

Era de notorietate faptul că nea’ Nicu se dădea în vânt după vânat. Țarcul României părea a fi domeniul său de vânătoare, în toate rezervațiile ridicându-se cabane de lux. Pădurarii aveau misiunea de a asigura hrana cohortelor de urși, capre, mufloni, cocoși de munte, fazani pentru „Șefu”. Chiolhanele regale ocazionale disipau imaginea bătrânelului care mânca doar brânză cu roșii, iaurt și carne de pui. Iar dacă ditamai șeful de stat se mulțumea cu puțin, programul e înfometare științifică-Mincu, căpăta și o justificare… partinică. Dar acest megaloman transforma vânătorile în veritabile masacre. Inginerul silvic Vasile Criș va descrie în cartea „La vânătoare cu Ceaușescu” (ed. Adevărul Holding, 2010), escapadele „celui mai iubit” prin rezervațiile carpatine. Imaginea de „tiran sângeros”, din discuțiile în șoaptă ale epocii, ajunsese o realitate înspăimântătoare pe terenul de vânătoare. Prin „pâlnii”, de multe ori îngrădite, bietul vânat era gonit spre standul numărul 1. Ceaușescu, mânuind două arme tip olandez, încărcate, alternativ, de doi dintre păzitorii săi, împușca tot ce apărea în cătare, cu o cruzime imposibil de bănuit în secvențele în care îmbrățișa tandru – stingher pionierii.

În 1974, s-a desprins și de ultimul nomenclaturist – vânător autentic, prim-ministrul Maurer care-i mai dădea replici acide. Nu conta că erau capre negre – antilopele Carpaților – sau mândria Bucegilor – țapul Costică -, mufloni importanți sau urși uriași, cocoși de munte din sezonul interzis sau fazani… zeci de exemplare zăceau ucise „aliniate” la picioarele vânătorului suprem. Multe „victime” vor fi omologate ca trofee internaționale de valoare. Prea orgolios, nu admitea ca altcineva să țintească mai multe trofee (Maurer i-a reproșat odată lui Patilineț, care-i fixase standul lângă nea Nicu: „Și-acuma ce-ai vrea, să urlu „Ceaușescu – PCR! Ca gonacii?”). Se dictau destituiri dacă vânatul nu venea în raza puștii supremului. Doar un singur silvicultor îndrăznea să arunce câte o glumă, nea Sandu (Alexandru Andrei), după ce-și bea cafeaua de dimineață (câteva ciocănele de palincă): „Tovarășe secretar general, nu înțeleg fenomenul, că doar am făcut ședință cu urșii să vină masiv, că mă apropii și eu de pensie și nu vreau să am necazuri. Haideți la ultima pândă, sigur veți pușca mai mulți urși, la măiestria pe care o aveți?!”.

Evocatorul vânătorilor trece în revistă multe fapte întâmplate: Chivu Stoica (alcoolicul și afemeiatul, viitorul sinucigaș), trăgea aiurea; nimeni nu-i întrecea în servilism pe Bane, Vâlcu și Verdeț; coana Leana proclamase că vânătoarea de 46 de capre negre cu două luni înainte de a fi și ei în postura vânatului, va rămâne ca record în istorie; rătăcirea unui șoricel în mujdeiul lui Ceaușescu și extragerea intrusului, ne mai fiind timp să fie înlocuit; moartea enigmatică a șefului gărzii lui Gaddafi; certurile cu ambasadorul Uniunii Sovietice, fiindcă acesta se băga în „treburili interni”, după care se împăcau prin lungi îmbrățișări; demiterea translatorului Celac, fiindcă poliglotului Ceașcă i s-a părut că Sergiu nu a tradus ce-a spus el; salvarea unui turn mai înalt de la cabana Nemțișor, mințindu-se de fapt că e un loc de pândă a unui urs, pregătit pentru el, ca să bată recordul bulgarului Jivkov.

La 3.12.1989, lui Ceaușescu i-a ars să participe solitar (de mult renunțase la membrii C.C. și ambasadori), la o vânătoare de fazani în pădurea Ogarca, din Ocolul Silvic Ghimpați. Istoriei îi place să fie ironică, de multe ori, cu protagoniștii ei: cât de fazan trebuie să fii, ca în circumstanțele atâtor evenimente europene tulburi, prevestitoare de ce-i mai rău pentru tine și avertismentelor serviciilor secrete, să dorești a-ți potoli setea de sânge la o vânătoare bombă de fazani? Vânătorul crud și-a făcut toate mendrele. Și mulți au răsuflat ușurați că acestui cârmaci-cârpaci nu i s-au relevat și virtuțile de pescar, caz în care școala de scufundări românească ar fi cunoscut un însemnat avânt, având misiunea să agațe peștele-record de cârligul dictatorului. Să nu uităm că pozele tipărite ni-l înfățișează pe primul vânător al țării în Epoca de Aur înconjurat de o camarilă, care, având școala ipocriziei perfecte, părea mândră de isprăvile lui cinegetice.