Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.6 (138), Iunie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

5 iunie 2020 – 149 de ani de la naşterea lui NICOLAE IORGA, DAȚI UN RON PENTRU PANTEON  

Primit pentru publicare: 07 Iun. 2020
Autor: Dr. Virgil RĂZEȘU, Piatra Neamţ, membru al Cenaclului la Distanţă     
Publicat: 07 Iun.  2020
© Virgil Răzeșu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

5 iunie 2020 – 149 de ani de la naşterea lui NICOLAE IORGA, DAȚI UN RON PENTRU PANTEON    

Un popor care nu-și cunoaște istoria
e ca un copil care nu-și cunoaște părinții.
N. Iorga

 Înțelepciunea populară nu poate fi negată și nici bagatelizată. Toate acțiunile noastre își găsesc cores­pon­dentul în vorbele de duh pe care românul le cultivă cu sârg.

Nu întâmplător, la ceas de dureroasă aducere aminte, din tolba zicerilor cu tâlc, ­ aduc la lumină câteva precum : ”graba strică treaba”, ”lucrul bun la nouă luni”, și ”copilul cu multe moașe rămâne cu buricul netăiat”. Ajut cititorul să le ilustreze cât mai bine. Și de va fi nevoie ….   

… Eram copilandru. Bunica asculta la radio, cu religiozitate, conferințele lui Ale­xan­dru Lascarov Moldovanu, care-i mergeau la suflet. Uneori, dracii de copii, o chemam în graba mare : ”mamare, mamare, vorbește Lascarov Moldovanu”. Bunica lăsa tot ce avea de făcut și dădea fuguța la preferatul ei. Dar când auzea glasul lui Nicolae Iorga, să te ții : ”Diavolilor, las’ că vă dau eu. Să-mi ardă mâncarea, ca să-l ascult pe … țapul ăsta ?!?”. Dar noi eram, departe, în grădină. Avea și bunica dreptățile ei. Nu-l avea la suflet pe cuvântător, fiindcă acceptase curbele de sacrificiu ale acelui timp, când salariații (bunicul printre ei) nu-și primiseră lefurile.
….
Nicolae Iorga s-a născut acum 149 de ani (5 iunie 1871), la Botoșani. În 27 noiembrie 1940, își pierdea viața, asasinat de netrebnici și abandonat în pădurea Strejnicu/Snagov.

Cine-l mai amintește astăzi pe marele istoric și erudit al țării și al omenirii ? Câți dintre respondenții unui ”vox populi” ar ști cine a fost și ce a însemnat pentru cultura noastră și cea universală ? Câți l-ar nominaliza între primii zece români ? Fie și după croitorii deveniți stiliști, rapperii și maneliștii consacrați, revoluționarii autentici, săraci și curați, sau fotbaleurii fără egal ? 

Vremea a trecut, vremurile sunt altele, cu greu se poate jalona uriașa, viguroasa personalitate a lui Nicolae Ior­­ga, pe care George Călinescu îl considera, pe bună dreptate,  „Voltaire al Româ­niei” iar UNESCO îl primea, în 1956, printre membrii săi de onoare, alături de Dimitrie Cantemir și Constantin Negruzzi. 

Cel mai mare istoric și savant al României din toate timpurile, cum este catalogat de oamenii de seamă ai țării, profesor universitar și enciclopedist de mare anvergură, recunoscut și solicitat de marile Academii și Uni­versități ale Europei să le împărtășească din cunoștințele sale (amintim că 47 dintre acestea au ținut steagul în bernă la aflarea dispariției sale), filozof și istoric (”nu poţi să alegi un domeniu din istoria românilor fără să constați că Iorga a trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental”) ; orator strălucit, nelipsit de la emisiunile de radio (interesant, nu putea conferenția în lipsa unui public oarecare, motiv pentru care studioul de radio îi asigura un număr de ascultători), patriot și dascăl dăruit, organizator al ”Școlii de vară” și al „Centrului studenţesc cultural” de la Vălenii de Munte, cu editură și tipografie proprii, cu mii de participanți, cu rol major în formarea conştiinţei naţionale și în definirea idealurilor statului unitar la care visa și pentru care acționa (prin „adunarea şi legarea laolaltă a fărâmelor trupului naţional“ ;  scriitor, memorialist, critic literar, dramaturg și poet, gazetar și colaborator a numeroase ziare și reviste, a scris 27.000 de pagini (plasat pe locul 3 sau 4 în lume), a publicat 25.000 de articole de istorie, artă și popularizare a științei și 1.003 cărți, printre care Istoria Românilor în 10 volume ;  politician (primul președinte al primului senat al României, Președinte al Consiliului de Miniștri), implicat în viaţa social-politică a ţării, într-o perioadă extrem de controversată și dificilă, membru titular al Academiei Române. 

Când ne vom învrednici oare să-l așezăm, alături de alți oameni de seamă ai României, în Panteonul României, în umbra Catedralei Mântuirii Neamului, fie și apelând la formula folosită pentru Ateneu și  actualizată ”Dați un ron pentru panteon !” ?

Ideea unui panteon al țării există de mai bine de o sută de ani. Modelele nu ne-au lipsit. Italia l-a ridicat încă din 1756, Anglia în 1772, Franța din 1790. Germania figurează cu o astfel de instituție din 1842, Ungaria din 1847, Portugalia din 1916, iar Bulgaria (sora noastră în toate rămânerile în urmă ale Europei și ale lumii) din 1978.

Numai statul nostru, numai România, cu o densitate puțin obișnuită de minți strălucite zămislite, a rămas de căruță. Nu fiindcă n-am avut conștiința datoriei de împlinit, ci pentru că … fiindcă … deoarece ….

În 1992, Dan Toma Dulciu, vicepreședinte al ASRA (Asociația Scriitorilor Români din Austria) relua inițiativa, cu un document interesant și documentat (merită citit), adresat guvernului și lui Adrian Năstase, pe atunci ministru de externe. Din păcate, nu s-a întreprins nimic concret.

Abia în anul 2009 (8 iulie) speranțele renășteau, dincolo de vorbe și bune intenții. A fost creat instrumentul necesar, respectiv Fundația ”Panteonul Ro­mâniei”, sub egida Acade­miei Române și a altor instituții de primă mărime. Planul a cunoscut o efervescență particulară, mobilizând energii, membri fondatori, priorități și mod de lucru și candidații, trasându-se coordonatele reușitei apropiate și (bineînțeles, cu fastul cuvenit) cu acordarea unor Diplome inițiatorilor.

Fără intervenția unui COVID justificativ, bunele intenții s-au poticnit (expresia aparține chiar domnului președinte Ionel Haiduc) odată cu propunerile de amplasare, teren și alte divergențe de păreri, care au neantizat orice acțiune concretă.

În 2016, se părea că șansele panteonului național renășteau prin glasul senatorului Sorin Ilieșiu (Dumnezeu să mă ierte dacă PSD nu avea vreun candidat sărac și curat de pus pe listă) care reitera propunerea ca o inițiativă (aproape) originală, evaluând întreaga acțiune la 20 de milioane de euro și enunțând ca certă, sigură și efectivă, inaugurarea ”Panteonului Național al României”, la 1 decembrie 2018, cu ocazia Centenarului.

Ați mai auzit ceva despre Panteon ? Dar despre ”Cumințenia pă­mân­tului” ? Despre aducerea rămășițelor pământești ale lui Enescu în țară și de alte asemenea ? 

La urma urmelor, de ce ne-am grăbi, precum Polonia care a edificat propriul panteon de câțiva ani ? 

Aniversări vom mai avea, inițiative lăudabile așijderea, nu se termină lumea dintr-un nimic. Abia se mai adună ceva candidați, îi mai prefirăm pe cei deja vizați, poate apelând la Agenția Națională de Integri….

Nu, nu mai dați un ron …

Virgil Răzeșu – Piatra Neamț, membru al Cenaclului la distanţă care avem meritul că am completat cu ceva titlul, 5 iunie 2020 – 149 de ani de la naşterea lui NICOLAE IORGA, 7 iunie 2020