Pe când ziua s-a schimbat în seară
şi seara într-o noapte,
pe care nici pescăruşii
nu reuşeau s-o înţepe,
visam că mă avântam
să aflu adevărul spontan,
din partea vestică a pământului,
unde m-am trezit
într-un turn de muşchi năpădit,
în care suna un clopot rătăcit
ca într-un schit.
Timpul se făcu subţire,
lunecând mereu spre mine,
o pasăre măiastră
ocolea pământul,
să se-ntoarcă acasă.
În acel spaţiu necunoscut,
numai de tine ştiut,
cu sufletul poticnit,
în ierburile înalte,
cu tălpile goale, în ploi spălate,
cu obrajii plini de sănătate,
îngândurată,
numa-n dragoste îmbrăcată,
pluteai pe-o cărare mărginită,
de o pajişte verde pătată,
de-o albeaţă strălucitoare
a crinilor de altădată.
Aşteptai să se-nroşească luna
să-i simţi căldura,
să ne zugrăvim cu stele,
să-mi furi tăcerile,
să-mi tulburi visele,
lumină din ochii tăi să primesc
degetele să mi le răcoresc,
într-un pahar de vin domnesc.
Lumina pâlpâia la nesfârşit,
în suflet se năşteau vise de neoprit,
care-mi legănau trupul uşor
şi-mi ridicam aripile să zbor.
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania