IOAN  VASIU : – Unde și când ați debutat, ca actor ?

ADRIAN  MUNTEANU :  –  Precizez de la început că nu sunt actor în accepțiunea păstrată în mentalul colectiv românesc, acolo unde o meserie este trecută decis în dreptul unei anumite persoane doar dacă respectiva persoană a parcurs un ciclu de învățământ superior și are o diplomă. La noi un inginer, de exemplu, este acela care a parcurs o facultate cu un anume profil tehnic, iar un profesor de română este acela care a urmat o facultate de litere. O calificare precisă, dar cu nuanțe, se folosește și în domeniul artistic. Un violonist intră într-o orchestră simfonică dacă trece un test de abilitate în privința mânuirii  instrumentului, un actor este primit  într-un teatru după o probă în care trebuie să arate ce poate. Se pierde de tot această înregimentare atunci când este vorba de un pictor sau un scriitor. Aici studiile de specialitate au mai mică  importanță. Esențial este să demonstrezi că ai talent. Dacă nu, nu te bagă nimeni  în seamă, ești exclus din start. Mă aflu într-o zonă de mijloc. Nu am făcut o facultate de teatru în accepțiunea teoretică, deși am avut intenția, din motive care pot face obiectul unui alt interviu, dar apropierea mea de latura interpretării s-a decis de mult, încă din anii liceului, când luam premii la toate concursurile școlare, ceea ce a făcut ca la 18 ani să fiu chemat la formația de teatru a Casei Municipale de Cultură din Brașov, orașul în care m-am născut și în care continui să viețuiesc, și am fost distribuit într-un spectacol de teatru cu numai trei personaje,”Noaptea la drumul mare” de Renato Lelli, unde jucam rolul fiului adolescent în conflict cu părinții lui și făptuind acte intrate într-o zonă a penalului. Tot la 18 ani am reprezentat județul Brașov la primul concurs de interpretare a poeziei eminesciene, desfășurat la Botoșani și am luat premiul III, chiar dacă fiecare județ avea un reprezentant și, în cele mai multe cazuri, era vorba de persoane mature, cu experiență îndelungată și o știință a interpretării poeziei.Tot la 18 ani urmam cursurile clasei de actorie a Școlii Populare din Brașov, clasă condusă de actorul George Ferra. Acolo s-a petrecut ceva care pentru mine a lăsat urme adânci. Coleg cu mine era Florin Fătulescu. El avea să devină regizor profesionist după câțiva ani, cu o  carieră remarcabilă în teatrul românesc până la plecarea lui definitivă în SUA. Sub regia lui am jucat, în premieră națională, în 1969, rolul lui Estragon din „În așteptarea lui Godot” de Samuel Beckett, cu mult înainte de a juca această piesă, într-un spectacol remarcabil, Gheoghe Dinica și Marin Moraru. Un an mai târziu, în 1970, eram deja student la filologie, în Constanța. Am pus acolo în scenă „Lecția” de Eugen Ionescu, așadar tot teatrul absurdului, jucând, bineînțeles, rolul profesorului. Cu acest spectacol ne-am prezentat la Festivalul Național al Artei Studențești și am obținut premiul I de interpretare masculină. Președinta juriului de atunci era celebra actriță Dina Cocea. Succesele se pot enumera în continuare, iar în palmaresul meu s-au adunat peste 20 de premii naționale de interpretare, de regie sau de scenariu dramatic. Aceasta este o calificare pe care am dobândit-o pe viu și nu doar printr-o diplomă care în domeniul artistic nu valorează mare lucru dacă lipsește talentul. Din fericire oamenii de teatru sesizează acest aspect. Chiar în acest an, revista „Rinocerul” care se ocupă de viața teatrală din România, mi-a conferit, în cadrul premiilor ei anuale, recunoașterea scrisă, printr-o diplomă, a strădaniilor și reușitelor personale de ridicare a poeziei la rang de spectacol. 

  I.V. : – De ce ați ales profesia de actor și nu altă profesie ?

A.M.  : – Fiind absolvent de litere, prima mea profesie remunerată a fost de profesor de limba română. Timp de trei ani am exercitat această funcție. Mai apoi am fost solicitat  să conduc sectorul teatru de la Casa Municipală de cultură din Brașov. Nu se uitaseră primele mele succese de interpret. Așadar am fost în situația în care nu eu am ales profesia, ci ea m-a desemnat ca reprezentant  al ei. Este chestie de structură interioară. Trebuie să ajungi să faci ceea ce te pricepi mai bine dacă vrei să apară rezultatele.  Copiii pot fi ascultători și pot urma traseul profesional gândit de părinți, dar nu vor izbuti nimic notabil în viață dacă nu vor avea datele necesare pentru îmbrățișarea respectivei meserii și nu vor simți bucuria de a o practica. Vor face ceva de mântuială, pentru a se întreține, dar nu vor lăsa semne ale trecerii lor prin această lume. Este o diferență fundamentală pe care mulți nu o înțeleg sau nu o bagă în seamă între A  TRĂI  și  A  SUPRAVIEȚUI. Mulți continuă să se irosească, fără să realizeze că nemiloasa curgere a timpului  face ca ziua de azi să nu se mai întoarcă. Multe lucruri care nu se fac la timp, nu se mai pot  face niciodată. Eu am ales să Trăiesc și îmi folosesc datele primite de Sus sau de la părinți, ca să mă cunosc treptat și tot mai profund pe mine însumi. Încerc să folosesc timpul ca pe un partener și nu ca pe un dușman. Nu-l ignor, îl înham la treabă, gândesc și pun în aplicare mereu proiecte, vreau să îmi construiesc un drum numai al meu, să ies din rând și să arăt că SUNT  VIU.

I.V. : – Alături de care importanți actori ați urcat pe scene ?

          A.M. : – Nu am un parcurs care se realizează, în principal, prin participări colective. Ceea ce fac, cel puțin în ultima vreme, este marcat de individualitate. Construiesc  și prezint spectacole de unul singur. Aceasta este o preocupare dominantă și luminează un tablou căruia mă străduiesc să-i adaug neîncetat nuanțe cu aspect de premieră în România. Am început mai întâi cu spectacole pentru copii, pentru că primele mele trei cărți au fost de basme în versuri. Din materialul lor am alcătuit un spectacol de o oră pe care l-am jucat prima  oară în 2003, într-un turneu întreprins timp de două luni în cele mai importante comunități românești din Canada, de la Pacific la Atlantic, de la Vancouver la Montreal. La întoarcerea în țară au venit întrebările: ce mai scriu și pentru cine? Destul de repede mi-am formulat  raspunsul: să scriu și pentru adulți. M-am îndreptat decis spre sonet. A fost o perioadă de activitate furibundă când mi-am dat seama că acesta este drumul pe care pot înainta cu succes, că mi se potrivește. În șapte ani consecutivi au apărut șapte volume de sonete, apoi antologia sonetelor mele, „Fluturele din fântână”, și încă un volum de sonete, “Paingul Orb”, în 2020. Plus alte câteva cărți. Fără odihnă. Subliniez asta pentru că nu e totul. Pe modelul spectacolului pentru copii, adunându-mi darurile primite, de poet și actor, am conceput un spectacol de sonete pe care l-am jucat în multe locuri din țară și am pornit cu el prin lume. Șirul aparițiilor mele peste hotare, în dubla calitate, e deja lung: Milano, Torino, Roma, Munchen, Edinburgh,în Europa, apoi Seattle și Maryhill în SUA și din nou în toată Canada, la Vancouver, Toronto, Kichener, Hamilton, Ottawa, Montreal și Quebec. În toate aceste localități, țări și continente, m-am prezentat cu spectacolul meu de sonete, ca autor și interpret. Dar nu m-am oprit doar la atât. Am continuat cu inovări în privința apariției pe scenă și a modului în care poate fi prezentată poezia. Nu-mi pare suficient, atractiv și în beneficiul receptării complexe a poeziei să stai în fața oamenilor cu o carte în mână, static și banal, lecturând din ea cum se nimerește. Spectacolele mele înseamnă memorare a textelor, mișcare, privirea în ochi a spectatorilor, jucând conținutul poemelor. Suplimentar, am început să construiesc de unul singur videoclipuri cu sonetele mele cărora, pe lângă interpretare, le-am adăugat o selecție de imagini și de muzică. Le-am numit videosonete și sunt deja 90 pe canalul meu de youtube. De anul trecut, în această formulă nouă, am început să realizez spectacole care înseamnă altă premieră românească și s-ar putea să fie chiar mondială. Este vorba de un mixaj între interpretarea pe viu a unor sonete și proiecția unora dintre videoclipurile mele. A rezultat un spectacol de o oră în care tot ceea ce se aude și se vede este construit de un singur creator. Așadar un spectacol de autor de care sunt mândru și al cărui conținut  îl pot schimba  oricând, pentru că materialul de care dispun este foarte mare. Pot face orice fel de schimbare de text, din  cele aproape 1000 de sonete pe care  le-am scris, la care adaug mereu alte videoclipuri  din cele 90 existente până acum. Munca aceasta este pasionantă și mă ține în putere. Este ca o recuperare a timpului pierdut, pentru că am început să construiesc acest nou profil al meu cu întârziere, abia la 50 de ani. Mă întreb uneori unde aș fi putut ajunge dacă începeam totul la timpul cuvenit, în tinerețe. 

     Ca să răspund direct la întrebare, nu înseamnă că nu am prieteni în lumea teatrului și a interpretării de orice fel, chiar a legăturilor sincretice între diferitele arte. Am fost prezent în spectacole diverse atunci când a fost nevoie de mine sau am fost invitat. Un prieten pe care l-am dobândit pe parcurs, simțind reciproc apreciere pentru activitatea celuilalt, este deosebitul actor și interpret de poezie, cantautor în același timp, Sergiu Cioiu. Când a avut spectacol la Brașov, am fost invitat să intervin și eu cu interpretarea unor sonete. Am realizat  spectacole de muzică și poezie religioasă  împreună cu trio-ul  Anatoly din Brașov, devenit astăzi cvintetul cu același nume al Operei Brașov. Cu ei am scos și două CD-uri. O deosebită colaborare am avut cu cvartetul Gaudeamus al Filarmonicii din Brașov, cu care am realizat un recital de muzică și poezie de dragoste, după care a ieșit alt CD. Tot cu ei am evoluat în concertul cu lucrarea simfonică „Ultimele șapte cuvinte ale Măntuitorului pe cruce” de Haydn, recital prezentat la Brașov, Sfântu Gheorghe și biserica din Predeal. Ceea ce regret profund este dispariția prematură a prietenului meu, marele actor de teatru și de teatru radiofonic Mihai Bica. Ne gândeam la un recital inedit din sonetele mele, alese după preferințele sufletului nostru, în care să apărem amândoi pe scenă, poetul și actorul, actorul și poetul. Ar fi fost ceva de o încărcătură și o emoție unică. Era un mare interpret de poezie. N-a fost să fie. În viața și activitatea fiecaruia  apar obstacole și penumbre. Asta dacă ai norocul să nu se întâmple de-a dreptul căderi, fortuite sau nu.

 I.V. :  – Sunteți un cunoscut și apreciat poet. Câte cărți ați reușit să publicați până  acum ?

A.M.  : – Formula din întrebare se potriveste cu activitatea aceasta ferventă de care am vorbit înainte. Da, am reușit să public atâtea volume câte am izbutit să alcătuiesc în timpul destul de scurt care a trecut din momentul în care m-am decis să adaug scrisul profilului meu. La urma urmei, abia dacă au trecut 20-25 de ani de la începuturi, iar pentru literatură nu înseamnă prea mult. În acest timp am reușit să scot 15 cărți și la finalul acestui an va ieși a 16-a. Sunt, cum pomeneam, opt volume de sonete, o antologie a sonetelor mele, apoi cartea pentru care am inventat un cuvânt, prezent în subtitlu: soneforism. Cartea se numește „Odihna zborului” și prezintă finalurile unui număr mare dintre sonete mele, având în vedere că sfârșitul sonetului, este, de obicei, unul conclusiv și, deseori, detașat de subiectul textului. Au apărut și două cărți legate de un mare premiu câștigat în Italia. Este vorba de Premiul European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano, acolo unde, în 2004, am fost singurul scriitor din lume invitat și premiat. Cu ocazia acelui eveniment  a apărut un pliant cu o serie de sonete de-ale mele, traduse admirabil în italiană de poetul și editorul Eugen D.Popin, trăitor în Germania. Despre acest eveniment, rememorând tot  ce s-a întâmplat după ce am fost anunțat de existența acestui premiu, trecând prin  desfășurarea lui propriu-zisă și încheind cu ecourile apărute (sau absente) în țară, am scris în romanul-jurnal  „Povestea Premiului NUX”.

  I.V. : – Care sunt revistele în care au fost publicate versurile dumneavoastră ?

  A.M. : –  Ca să te faci cunoscut în lumea literară nu e ușor și, în mod sigur, e nevoie de timp. Mai întâi sunt primele ecouri, apoi cei care sunt în cunoștință de cauză trebuie să te adulmece, în valuri domoale, fără grabă. Trebuie apoi destul timp pentru a confirma sau nu. Nimeni nu se aruncă în promovarea  cuiva  fără garanții de seriozitate și constanță. Decât dacă o fac cu interese partizane și doar la un prim nivel al percepției. Mă bucur că ceea ce am reușit să arăt până acum a ajuns în perioada în care să se producă o recunoaștere, poeme de-ale mele fiind prezente în reviste de înălțime și unanimă  recunoaștere, cum sunt România Literară, Apostrof, Tribuna, Luceafărul, Astra, Poesis, Convorbiri Literare, Libris, Nord Literar sau Banchetul. Lista e deja lungă, pentru că nu am înțeles să restricționez aparițiile, selectând doar reviste cu vizibilitate puternică. Am acceptat colaborări cu multe publicații românești, pe hârtie sau online, ca și cu cele existente în străinătate. Până la urmă, intenția este de a mă prezenta cititorilor, oriunde ar fi ei, și să sprijin audiența și disponibilitatea pentru lectură  a oricui se apropie de cuvântul ziditor, în perioada aceasta în care interesul pentru lectură este în dramatică scădere, aprope de prăbușire. Mă refer la o lectură a literaturii în sine, nu numai la aceea legată de interese profesionale.

 I.V.  : – Sonetele care poartă semnătura dumneavoastră sunt bine apreciate de criticii literari și de iubitorii de poezie. De ce ați ales genul acesta de poezie ?

  A.M. : – Mă întreb la răstimpuri dacă eu am ales sonetul sau sonetul m-a ales pe mine. Ca în toată activitatea mea de până acum, desfășurată mereu cu dublă valență, răspunsul e undeva la mijloc. În momentul în care am ales ce urmează să scriu, eram o persoană matură, trecută prin superbe dar și prin dramatice încercări. Cert este că nu mai eram la vremea reacțiilor juvenile când alegi doar ce este mai ușor de împlinit și te dedai plăcerii imediate. Poate că ideea de a încerca sonetul a venit pe neașteptate, dar ca filolog știam că este o muncă de o dificultate extremă. Dar eu nu sunt o persoană care fuge de provocări. Din contră, ele mă stimulează. Mai știam că sonetul este cea mai muzicală și armonioasă dintre speciile poetice. Nu degeaba a rezistat veacurilor. Pentru a scrie sonet trebuie să fii înzestrat cu un simț al ritmului, al accentelor pentru care ți se cere să ai un auz aproape absolut. Ca în cazul muzicienilor de mare calibru. Dubla mea valență, de interpret și poet, mă ajută. Mă servesc de aceste daruri cu maximă acuratețe, provocarile îmi sunt familiare și relativ lesnicioase. Simt imediat unde accentul nu cade corect, unde rima e imperfectă, unde un vers păcătuiește printr-o silabă în plus sau în minus. Când citesc undeva un sonet, sesizez imediat o imperfecțiune, îmi zgârie urechea, așa cum se întâmplă în cazul unei disonanțe apărute în execuția unei partituri. Având în mine datele necesare, am simțit că sonetul se potrivește cu ceea ce sunt și a început să-mi placă ceea ce scriam, iar legătura cu sonetul a devenit  inseparabilă. Totul s-a transformat într-un iureș nestăvilit, nepăsător la mode și ifose de așa-zisă modernitate. Modernitatea nu poate anula emoția și armonia. Dacă ar fi așa, ar însemna că ne dezumanizăm. Pe parcurs a rămas să demonstrez că sonetul nu se plasează în afara modernității, într-un plan pe care l-am depășit și ține de istoria literară. Sper că am reușit să arăt concret că sonetul poate sta la braț cu noi, cei de azi, și chiar ne potențează reacțiile. A se vedea ultimul meu volum de sonete, ”Paingul Orb”,  în care personajele centrale sunt aurolacii, curvele și bolnavii din spitalele oncologice. La distanță ilimitată în timp de sonetul de dragoste shakespearian sau petrarchian.

   I.V. : –  Unele dintre sonetele dumneavoastră sunt publicate pe Facebook. De  ce ați recurs la această ”cale” înspre iubitorii de poezie? 

  A.M. : – Nu e vorba numai de acel site. Sunt prezent și pe Instagram, Twiter, Linkedin, Tik-Tok și am site-ul meu personal, un cadou al copiilor mei(http://www.amsonete.ro). Folosesc orice modalitate de contact virtual pentru a-mi prezenta activitatea. În situația în care plaja de potențiali receptori s-a redus dramatic, un autor care încearcă să depășească un prim nivel, al platitudinilor, trebuie să iasă în întâmpinarea cititorilor, să-i caute. Este un efort continuu și cine rămâne cu ideea că și-a încheiat misiunea îndată ce a pus creionul  jos execută doar o parte din circuitul creator-receptor. Dacă se așteaptă să apară, din senin, cititori care pândeau tremurând de nerăbdare după colț, nădăjduind, cu sufletul la gură, că vor reuși să-l citească, ei bine acela e pe un drum fără finalitate, va rămăne în pluton. Scriitorul este un truditor care veghează fără odihnă focul și îl întreține, să nu se stingă. 

 I.V. : – Ce proiecte aveți pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat ?

  A.M. : – Până la sfârșitul acestui an voi publica, la editura Eikon, o carte cu titlul “Fereastra Orbului”. Nu știu exact cărui gen îi aparține. Este, deopotrivă jurnal, roman, memorialistică. Cu puternic accent autobiografic, cartea detaliază multe dintre aspectele despre care am vorbit,  legate de parcursul meu artistic și scriitoricesc, pe fondul unui jurnal care este o radiografie a vieții românilor trăitori dincolo de ocean, așa cum i-am cunoscut. Cu izbânzile, dar și cu neîmplinirile lor.  Cine vrea să mă cunoască mai bine, îl invit la una dintre întâlnirile care se vor organiza. Vreau să ajung la toate târgurile de carte, acolo unde mă voi prezenta în felul meu original, oferind tuturor un recital. 

                                                 Interviu realizat de Ioan Vasiu /UZPR