George Tăutan-Cermeianu, un apărător al adevărului istoric
Autor, Ionuţ Caragea (22 mai, 2010)

Majoritatea românilor din România trăiesc cu impresia că emigranţii sunt un fel de dezertori aflaţi într-o goană nebună după avuţie. Că nu le mai pasă de locul unde s-au născut şi că s-au înstrăinat complet de patria mamă. Se uită că, de fapt, cei mai importanţi oameni de cultură români au trăit afară, au murit afară, au promovat cu dragoste şi dăruire ceea ce avem mai bun ca naţie. Imaginea României se datorează în mare parte unor personalităţi precum Cioran, Eliade, Brâncuşi, Enescu şi mulţi alţii.

Desigur, în cazul majorităţii emigranţilor, recunoaşterea a venit numai după ce străinii au evidenţiat meritele şi calităţile unor oameni de geniu. Să spunem lucrurilor pe nume. Mai avem mult de învăţat despre cum să ne preţuim valorile. Iar dacă vine vorba de cultură… abia aşteptăm să dărâmăm statuile simbolurilor noastre, căutând identităţi de împrumut prin zonele obscure ale libertăţii. Cine este de vină pentru toate astea? Anii de comunism sau democraţia prost înţeleasă în care ne-am bătut joc de valorile incontestabile? Anii de sărăcie şi tupeu verbal în care ne-am ascuţit umorul jalnic pentru a înjunghia perfidia la paştele cailor? Să-i întrebăm pe tineri ce ştiu despre valorile româneşti. Să-i întrebăm, cu ce se mândresc ei în faţa străinilor?

George Tăutan-Cermeianu, locuitor de peste două decenii în diaspora canadiană, pe teritoriul insulei Bizard, la o oră de mers cu maşina de Montréal, se luptă cu morile de vânt. „Eu, Dracula, Prinţul Valahiei”, volum apărut iniţial în limba franceză, la editura purtând numele autorului, vine să zdruncine din temelii preconcepţiile celor care cred că România este un popor de vampiri care îşi arată colţii doar când „foametea” îi împinge la consumul de sânge. Eşti român? Arată-ţi colţii! Gluma e glumă dar unii chiar cred în vrăjitoriile scriitorului irlandez, Bram Stoker. Cel care împrumuta caracterul criminalei Elisabeth Bathory pentru a inventa un monstru capabil să trăiască la răcoarea sicriului său umbros, aşteptând sosirea nopţii pentru a înţepa jugulara tinerelor fete cu rochii transparente…!

Vlad Ţepeş, un monument al istoriei româneşti, un adversar de temut al Imperiului Otoman şi un apărător magnific al creştinităţii, s-a bătut toată viaţa sa pentru un petec de libertate şi o cauză nobilă. George Tăutan-Cermeianu se transpune cu dibăcie în pielea acestui personaj de legendă pentru a ne prezenta o tragedie umană. Vlad Ţepeş apare ca un suflet nobil, plin de sensibilitate. Un copil exilat cu forţa la Poartă Otomană, trăindu-şi adolescenţa alături de prietenul său şi viitorul duşman de moarte, Mahomed al II-lea. Un tânăr îndrăgostit căruia i se interzice să-şi împlinească destinul alături de „Curcubeul” ochilor săi, frumoasa armeniană, Gök Kusagi. Un familist care este neputincios în faţa convertirii fratelui său mai mic, naivul Radu cel Frumos. Un copil exilat ce află pierderea tatălui său şi a fratelui mai mare, Mircea, ucişi mişeleşte de Vladislav al II-lea. Un iubitor al naturii şi al plaiurilor mitice româneşti. Îndrăgostit de pădure, de munţi, de izvoare şi de bătrâna Dunăre. Un adolescent călit în instrucţii dure, un poliglot şi un luptător desăvârşit. Un strateg neîntrecut şi un geniu al situaţiilor imposibile. Turcii l-au botezat Kazaklî (diavolul), după o noapte în care 35 000 de-ai lor şi-au pierdut viaţa omorându-se unii pe alţii, într-o confuzie generală în care valahii au purtat straie turceşti. Dar agresorii au fost mereu la sud de Dunăre. Şi tot turcii au fost cei care l-au inspirat pe domnitorul valah cu trasul în ţeapă. Vlad Ţepeş s-a folosit de psihologia adversarului pentru a-i reîntoarce înzecit teroarea!

Încă o calitate remarcabilă a lui Vlad-Ţepeş, cel care moşteneşte numele tatălui său, membru al Ordinului Dragonul, a fost respectul pentru Coran, chiar dacă această carte sfântă cade în mâna unor sultani avizi de putere ce interpretau cuvântul lui Allah în favoarea propriilor interese cuceritoare şi meschine. Chiar şi în anii de detenţie cruntă de la Vişegrad, în care Matei Corvin încerca să-l convertească la catolicism, Vlad Ţepeş vorbeşte despre aspectele pozitive ale Coranului. Lucru pe care, chiar şi unealta lui Matei Corvin şi a Papei, părintele Bartolini, este nevoit să-l recunoască. În ciuda acestui respect pentru „Dumnezeul Universal”, domnitorul valah refuză pentru mai mulţi ani renunţarea la ortodoxism şi convertirea la catolicism, chiar dacă dincolo de ziduri îl aşteptau copiii săi, Mihnea şi Vlad, alături de scumpa sa soţie, Maria. Cu ei a trăit şi avea să trăiască cele mai minunate clipe ale existenţei sale. Chiar dacă a avut mai multe iubiri, amintindu-le pe Cornelia şi Gök Kusagi, dragostea sa pentru Maria i-a dat forţa şi curajul de a reveni la viaţa de familie şi, mai mult de atât, de a recuceri tronul Valahiei. Vlad Ţepeş a trăit erosul perfect şi a fost un tată model, în ciuda anilor de detenţie şi a luptelor care l-au ţinut departe de copii pentru o perioadă lungă de timp. Marele său regret a fost drama lui Radu cel Frumos, fratele său mai mic ce a fost impus ca domnitor de către Mahomed al II-lea în Ţara Românescă. Un conflict interior pentru Vlad Ţepeş ce are ca deznodământ uciderea lui Radu cel Frumos într-una din bătăliile pe care turcii le purtau împotriva lui Ştefan cel Mare, la Vodnău.

Vlad Ţepeş a fost iubit de popor, de omul simplu, de ţăran şi de soldaţi. Dar minţile viclene ale boierilor şi ale pretinşilor prieteni i-au lăsat un gol imens în suflet. Singurul care nu l-a trădat niciodată a fost Ştefan cel Mare, cel mai bun prieten al său şi camarad de luptă împotriva turcilor. Domnitorul moldav l-a ajutat la recucerirea tronului Valahiei pentru ultima oară. Instalat la Bucureşti pentru o scurtă perioadă, Vlad Ţepeş piere într-o bătălie eroică pentru apărarea tronului, în care, alături de cei mai fideli cavalerişti împrumutaţi de Ştefan cel Mare, îşi varsă sângele pe glia pământului străbun.

George Tăutan-Cermeianu este o enciclopedie vie şi un apărător al adevărului istoric. Volumul „Eu, Dracula, Prinţul Valahiei” este şi va fi una dintre cărţile de referinţă ale românilor şi francofonilor din America de Nord în ceea ce priveşte personalitatea şi imaginea lui Vlad Ţepeş. Mai mult de atât, am avut satisfacţia să fiu primul care pipăie manuscrisul în limba română şi sper ca această avancronică să fie preludiul unui moment special. Dracula se întoarce la origini, după ce a restabilit ordinea în gândurile ignoranţilor. Dar fără să-i tragă în ţeapă şi fără să le producă nenumărate coşmaruri. A făcut-o printr-o metaforă, a propriei sale existenţe, sădită în sufletul unui scriitor devotat României şi valorilor sale nemuritoare.