Dat pentru publicare: autor Viorica Hagianu, 17 febr.2014
Editor: redactor șef Georgică Manole, 18 febr.2014

DEBUT  LA  „LUCEAFĂRUL”:  VIORICA  HAGIANU

Viorica Hagianu e din Călăraşi. Nu din Călăraşiul nostru botoşanean, ci din acela risipit prin Bărăgan. Este deja o scriitoare consacrată, ceea ce înseamnă că debutul său absolut  s-a produs    cu mult timp în urmă. Are opt cărţi publicate („Regatul vegetalelor”, piesă de teatru pentru copii, Editura Karuna Bistriţa, 2010; „Iluzii spulberate”, proză scurtă, Editura Tracus Arte Bucureşti, iulie 2011; „Zâna Florilor”, teatru pentru copii, Editura Sedcom Libris Iaşi, decembrie 2011; „Plasa de păianjen”, poezie, Editura Rotipo Iaşi, februarie 2012; „La graniţa dintre lumi”, dramaturgie, Editura Rotipo Iaşi, mai 2012; „Teste de biologie pentru clasele V-VIII”, teste grilă cu alegere simplă şi multiplă, Editura MatrixRom Bucureşti, 2012;  „Destin scindat”, roman, Ed Rotipo Iaşi, Asociaţia Şansă- Viorica Hagianu, 2013;  „Vocea fetei de piatră”, nuvelă, Ed Rovimed Bacău, Asociaţia Şansă- Viorica Hagianu, 2013), prezentă în antologii, cu peste 20 de premii şi menţiuni obţinute la diferite concursuri literare,  are şi zece expoziţii personale de pictură (Expoziţie personală de pictură (ulei/pânză, acrilic/carton) – SJU Călăraşi, februarie/aprilie 2010;  Expoziţie personală de pictură (ulei/pânză) – Muzeul de Arheologie Olteniţa,  octombrie 2010; Expoziţie personală de pictură (ulei/pînză) – Centrul Cultural Piteşti, 2010; Expoziţie personală de pictură (ulei/pânză) – Centrul Cultural „Ionel Perlea” Slobozia, 2010; Expoziţie personală de pictură (ulei/pânză), Primăria Călăraşi, 22dec 2010 – 20 ian 2011; Expoziţie de grup, pictură (ulei/pânză), Primăria Călăraşi, martie 2011; Expoziţie de grup, pictură (ulei/pânză), Protoeria Călăraşi, martie 2012; Expoziţie personală de pictură (ulei/pânză), Lautrec Bucureşti, octombrie 2012; Expoziţie personală de pictură (ulei/pânză), Ceainăria Tabiet Bucureşti, decembrie 2012;  Expoziţie personală de pictură (ulei/pânză), Muzeul Astra Sibiu, august 2013).

Viorica Hagianu citeşte „Luceafărul” (Botoşani). Îi place deschiderea acestei reviste, motiv să ne trimită , pentru debut în revista noastră, o proză excepţională: „Bărăganul şopteşte: Dumnezeule milueşte-mă”.
Georgică MANOLE

Bărăganul şopteşte: Dumnezeule milueşte-mă

Stau cu tâmpla sprijinită de malul Dunării, privesc mâlul amestecat cu  nisip şi resturi de scoici, în timpul acesta respir Bărăganul cu mirosul lui de stepă aspră şi nemiloasă care râde de ameţitii, trecătorii nepoftiţi care-i ating pământul fără să ştie că moartea este esenţa fiecărei particule de praf din teritoriul ei.

Moartea mă însoţeşte fidelă de la prima respiraţie cu miros de lichid amniotic, mă roteşte în anafoarele apelor verzi albăstrui cu solzi aurii, în coloanele de aer cu aspect de tornadă născute din senin de canicula tolănită deasupra câmpiei. Mă conduce în fiecare clipă de viaţă crăpată de gerul năprasnic, cristalizată în fulgii de nea ai reţelelor de apă, praf şi moarte. Ai auzit cum urlă vântul în Bărăgan? Hăuie ca un vuiet apocaliptic, fluieră, şuieră. Morţii îi aud glasul în urletul viscolului care smulge geamurile, le zgudie, le zgâlţâie, le face să geamă şi să ceară îndurare chiar şi pe noile termopane inventate de om. Construieşte cu furie munţi de zăpadă peste case şi făpturi, le asfixiază sub greutatea albă a morţii.

Ecranul televizorului mă urmăreşte hipnotic prin cameră, e ora jurnalului de seară, a ştirilor de maximă importanţă pentru ţară sau pentru nimeni, din plasma aparatului plânge o doamnă, care ne povesteşte că e de fel din Banat şi că a fost deportată pe vremea comuniştilor în Bărăgan. Fac ochii cât cepele, eu m-am născut în Bărăgan, cu tâmpla înfiptă în malul schimbător al Dunării. Eu am trăit o viaţă în Bărăgan, eu sunt Bărăganul şi Dunărea, eu le iubesc. Doamna continuă să ne spună cum erau iarna zăpezi şi troiene de 5 m, care îi blocau în casă. Zâmbesc. Aşa este, sapă oamenii tuneluri prin rărunchii albi ai zăpezii, ca să se poată mişca, să poată respira. „Nu aveam nimic” strigă ea revoltată, noi oamenii locului ştim să facem multe din nimic. Şi-au facut şi ei gospodării din nimic, au supravieţuit. „E groaznic, e mai rău ca în Siberia” concluzionează doamna, care după revoluţie se întorsese în Banatul natal. Brusc, devin serioasă, o înţeleg foarte bine, nici eu nu aş putea să trăiesc în altă parte decât în Bărăgan, cu tâmpla sprijinită de Dunăre, sunt ataşată organic de locul naşterii mele, de părinţii mei trupeşti şi duhovniceşti, de caniculă şi de gerul năprasnic, de Crivăţul care urlă, trânteşte şi smulge totul în cale fără îndurare, de ţânţarii care mă devorează de vie şi de milioanele de ochi ale sufletelor din mlaştinile Dunării, care mă fixează cu priviri hipnotice chiar şi atunci când starea de veghe s-a terminat, iar hotarul somnului prinde contur. Cu fiecare respiraţie Bărăganul te sufocă, te respiră moartea în fiecare clipă. Aşa a rânduit Dumnezeu locurile acestea.

„E groaznic” repeta femeia deportată în Bărăgan, râd cu hahaha şi hihihi, râd cum nimeresc. Un amic literat zice că sunt cinică când râd aşa, are dreptate omul. Vrednicului de amintire amic nu-i place nimic din ce fac eu, nu-i place ce scriu, nici ce pictez, nu-i place cum râd, sau cum respir, dar eu îi mulţumesc din toată inima pentru ura cu care mă atacă şi mă umileşte, pentru că astfel pot să rămân smerită şi să-l iubesc pe acest om ca pe un frate în Hristos. Aşadar, şi dracii, şi oamenii pot conlucra pentru mântuirea sufletului meu şi pentru zidirea lui Dumnezeu în mine.

Pe mine nu m-a deportat nimeni în Barăgan, la malul Dunării, eu stau aici pentru că mă identific structural cu locurile naşterii mele, nu pot altfel. Şi-am plâns cu tunete şi fulgere, aşa cum plouă în Bărăgan, torenţial, distructiv, am plâns pentru durerea femeii deportate, pentru durerea tuturor dezrădăcinaţilor din Banat şi de oriunde, aduşi cu forţa şi lasaţi să supravieţuiască sub cerul liber în Bărăgan.
Viorica HAGIANU