FRĂMÂNTĂRI…

Pășind agale pe drumuri domoale,

Cu ochii clipind dulceți visătoare,

Un ocean de rutină îmi apare

Iar adevărul pe loc dispare.

De-a lungul acestui copleșitor chin,

Apar palate și vile din senin

Și-n suflet spațiul e plin de venin

Iar pe turnuri se ciocnesc cupe cu vin.

Privesc atent cum pică norii tulburi

Cum albinele se retrag în faguri,

Cum minciuna larg se răspândește,

Și tot timpul în desfrâu trăiește.

O ploaie de tristețe mă cuprinde

Când totul în țară se vinde

Sunt amăgit doar cu vorbe sfinte

Rostite, parcă-n gol, de un părinte.

Pământul nostru, lăsat de la străbuni

Ce-l proslăvesc cu zel, mereu, tribunii

Și-i apărat cu sânge strămoșesc,

Străinii, cu nesaț ni-l prețuiesc.

Sunt ani de când aștept cu disperare

Să trăiesc visuri nepieritoare,

Dar în lume e prea multă jale,

Lacrimile mele n-au nicio valoare.

Versu-mi sună în deșertul infinit

Și visul încă nu mi s-a-mplinit

Doar nervii totdeauna îmi plesnesc

Când încerc în deșert să viețuiesc.

Arde în mine tot ce este rău

Din anii negri, dar fără ecou,

Când scântei pe jeratec vor sta în loc,

Mă voi purifica prin jertfă și foc.