Prezenţa temelor şi motivelor religioase în opera lui Eminescu creează o arie de cercetare deosebit de largă şi de fecundă. La fel de complexă ca şi personalitatea lui Eminescu în întregul ei, problematica religioasă a creaţiei sale fost deseori abordată de exegeză.

Deşi s-a creat opinia că despre acest subiect nu s-a prea scris până în 1990, el nu este deloc un subiect nou. Au scris, printre alţii: D. Spânu, Morala lui M. Eminescu şi raportul ei cu religiunea creştină. Cernăuţi, Institutul de arte grafice „Glasul Bucovinei”, 1931; I.M. Raşcu, Eminescu şi catolicismul, Bucureşti, 1935; Gh. Cunescu, Mihai Eminescu, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, XCIII, nr. 1-2, ian-feb, 1975, p. 109-113; Petru Rezuş, Cugetarea sacră, în vol. Mihai Eminescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1983; C. Ciopraga, Sacrul Eminescian, în „Transilvania”, XVIII, nr. 2, feb. 1989, p. 12-14; Tudor Nedelcea, Eminescu şi contribuţia bisericii noastre la propăşirea culturii româneşti, în „Mitropolia Olteniei” nr. 1-2, ian-feb. 1980, p. 172-175 şi mulţi alţii.

„Eminescu nu este un scriitor religios, care să-şi fi sistematizat creaţia în jurul Dumnezeirii, precum sfinţii Grigorie de Nazianz, Roman Melodul, Ioan al Crucii, Tereza de Avila, Dante, Paul Claudel, Nichifor Crainic sau Vasile Voiculescu. El face parte din tagma acelor creatori (Edgar A. Poe, Baudelaire, Rilke, T.S. Eliot, Arghezi, Blaga) în opera cărora religiozitatea este difuză şi îl stăpâneşte mai mult o preocupare vizând istoria religiilor”¹. „În tot scrisul său se degajă o obsesie antropogonică, concretizată într-o acută nevoie de întrebări.” ²

Este, aceasta, marca unei abordări culturale şi filosofice a religiilor. Sincretismul religios regăsibil în opera sa literară se datorează împletirii învăţăturilor Bibliei şi ortodoxismului cu care Eminescu a luat contact, fără îndoială, încă din copilărie, la Ipoteşti, cu învăţătura filozofică de factură germană, şi cu religiile asiatice, primite pe filieră livrescă. Aceste surse de revelare a adevărurilor se transformă şi devin prin trăire şi experienţă personală, într-o concepţie cosmogonică originală, una dintre cele mai valoroase din literatura lumii. Pentru că Eminescu a avut şi din punct de vedere biografic experienţe religioase importante: în copilărie, părinţii săi aveau o bisericuţă de familie chiar în spatele casei; în aceeaşi perioadă, Eminescu îşi vizita frecvent mătuşile, călugăriţe la Agafton; la Cernăuţi, Eminescu a urmat clasele a treia şi a patra „la şcoala primară greco-orientală” ³ şi aici „cele mai bune note le avea Eminescu din religie, din limba şi literatura română şi din istoria universală”⁴. În pelerinajul spre Blaj a poposit în casele protopopilor din Tg. Mureş şi Răşinari. A frecventat şi chiar a locuit în mănăstiri: Agafton, Putna, Râşca sau Galata, Golia, Trei Ierarhi, din Iaşi sau Caimata din Bucureşti, o parte dintre creaţiile sale întâmplându-şi ivirea în aceste locuri.

Fundamental, l-au preocupat, în acest domeniu, până la a deveni obsesie, cosmogonia, sociogonia şi antropogonia. Teme pe care Eminescu s-a mişcat mereu cu uşurinţă. Eminescu îl studiase pe Kalidasa, era interesat de Confucius, Zoroastru, Brahma. „Studierea filosofiei şi religiei indiene era o preocupare permanentă şi organizată, dată şi de audierea cursurilor de la Berlin (ale lui Ebel, Zeller etc.). Prin intermediul unor prieteni cunoaşte detaliat şi religia ebraică.

Însă se pot regăsi lesne şi alte direcţii de pătrundere în acest vast teritoriu tematic. Alteritatea şi dualismul fiinţei umane, Demonismul şi antagonismul intre simboluri (înger şi demon) sunt abordări tangente acestei problematici, pretexte pentru largi desfăşurări ale unor concepte estetice.

Dacă experienţa religiilor indiene o cunoaşte doar pe această cale a erudiţiei, iar pe cea ebraică prin intermediari, Eminescu „trădează” o cunoaştere deosebit de bogată şi exactă a Bibliei pentru care manifestă interes încă din perioada preuniversitară. Există mărturii şi argumente că Eminescu a lecturat, numeroase scrieri teologice şi de istorie a religiilor: Psaltirea în versuri şi Prologul sfinţilor, în traducerea lui Dosoftei, şi Cărticica sfătuitoare a călugărului Nicodim⁵; Teologia dogmatică a Bisericii ortodoxe catolice de răsărit, Iaşi, 1855, a lui Silvestru Morariu Andrievici. La fel de utile i-au fost, cu siguranţă, şi lucrările lui D. Fr. Strauss, Fr. Chr. Baur, Bruno Bauer, Albrecht Weber, Max Muller, I. Kuhn, R. Zimmermann

Dar Eminescu avea informaţii foarte complete nu numai din filosofie (Hegel, Kant, Schopenhauer) şi religie, ci şi din ştiinţe, astronomie şi chiar medicină. O dovedesc fără tăgadă manuscrisele sale. Impactul dintre cele două sisteme de gândire: filosofia şi cultura germană pe de o parte şi Biblia împreună cu religiile de cealaltă parte, a născut în laboratorul de creaţie a lui Eminescu opere cu caracter filosofic de o valoare extraordinară, care se încadrează problematicii religioase, fie în proză: Sărmanul Dionis, Archaeus, Avatarii Faraonului Tlà, Moş Iosif, Cezara, fie în versuri: Scrisoarea I, Scrisoarea V, Epigonii, Eu nu cred nici în Iehova, Dumnezeu şi om, Preot şi filosof, Rugăciune, Antropomorfism, Memento mori, Rugăciunea unui dac, Răsai asupra mea, Ta twan asi, Demonism, Mortua est, Viaţa, Ce suflet trist, Povestea magului călător în stele, Înger şi demon, Confesiune, Melancolie, O, chilia mea sărmana etc., 

De partea cealaltă, în publicistică, regăsim un ziarist lucid şi neiertător, pentru care religia ortodoxă reprezintă o valoare naţională care trebuie apărată şi perpetuată, deoarece el era perfect conştient că funcţiile religiei şi bisericii strămoşeşti în cadrul comunităţilor tradiţionale româneşti nu pot fi înlocuite cu nimic altceva. Dacă ştiinţa este utilă îmbunătăţirii stării materiale, facilitării luptei pentru existenţă, religia se constituie în hrană spirituală: „Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unii altora în ajutor au nevoie de religie”⁶. În viziunea lui Eminescu ascensiunea politică a unui individ trebuie să fie condiţionată de o „mare inteligenţă sau de un mare caracter, care să compenseze munca societăţii ce-i susţine.”⁷ „Clasele superioare sunt datoare să-şi sporească cantitativ şi calitativ orizontul cultural, spre a uşura munca celor de jos. Iar biserica are misiunea, de o deosebită importanţă socială, de a răspândi aceste idei în întreaga societate.⁸

„Publicistica i-a oferit un câmp larg de desfăşurare. De la problemele teoretice doctrinare, de dogmă, Eminescu coboară în realitatea imediată, ocupându-se de Biserică, drept instituţie fundamentală a oricărui organism statal. Mai puţin l-au preocupat deosebirile confesionale între diferitele Biserici, dar când problemele interconfesionale ating interesele naţionale ale poporului său, strigătul lui nu este unul în deşert. Cu Logosul în chip de sabie a Sf. Gheorghe, el distinge tendinţele politice de subordonare a neamului românesc de către marile puteri, sub masca catolicismului. Pe acest teren Eminescu s-a simţit imbatabil pentru că, pe lângă buna sa credinţă şi excepţionala sa putere de cuprindere a problemelor religioase, el a apelat la argumente istorice, folclorice, statistice care-i stăteau la dispoziţie; iar documentarea sa în dogmatica creştină era impresionantă”.⁹

„Cum fără Eu nu există Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu există lume.” a fost credinţa sa cea mai înaltă! Modelul cultural propus de Eminescu include, într-o trinitate, raportul individ-naţiune-Dumnezeu „tocmai pentru că poet şi etnie stau în cea mai profundă arheitate, acolo unde omenire, etnii şi cosmos fac una.”¹⁰

Note: 

1. Tudor Nedelcea. Eminescu şi cugetarea sacră, Fundaţia „Scrisul românesc”, Craiova, 2000, p. 17.

2. G. Munteanu. Viziunea eminesciană asupra creştinismului, p. 36.

3. Teodor V. Ştefanelli, Radu I. Sbiera şi Samoil I. Isocescu. Amintiri despre Eminescu, Ediţie Pavel Ţugui, Scrisul Românesc, 1996, p. 69.

4. Ibidem, p. 93

5. vezi: Al. Elian Eminescu şi vechiul scris românesc, în Studii şi cercetări de bibliologie, nr. 1, 1995, p. 129-158; Petru Zugum, Rima la Dosoftei şi Eminescu, în „Cronica”, nr. 2, 10 ian. 1975, p. 6; Virgil Cândea, Glose la „ferestrele gândirii”, în „Caietele Mihai Eminescu”, 1974, p. 34-90

6. M. Eminescu, [Şi iarăşi bat la poartă], în „Timpul”, an VI, nr. 82, 12 apr. 1881, p. 1

7. Ibidem

8. Ibidem

9. Tudor Nedelcea. Op. cit. , p. 56.

10. Theodor Codreanu. Modelul ontologic eminescian, Porto-Franco, Galaţi, 1992, p. 46.