Bine v-am găsit oameni ai trudei frumoase
Cu fruntea voastră-naltă salvați-ne agonia,
Raza voastră albă spălând minți aburoase
Să scoată într-o zi, din mlaștini România.
Cu toată simpatia,
Stelian Platon
New York, 15-05-11
Boboteaza la Bragadiru
Era-ntr-o așteptată rece zi de bobotează,
În casă mirosea a proaspăt aluat.
Acum săteanu-și pune cămașa cea mai brează
Și-n orice colț de stradă duhnește a cârnat.
Cu șuba aia nouă și vin de astă toamnă,
Se-așează lângă focul pâlpâind în drum;
La țuica fiartă-n cană mai întâi se-ndeamnă
Și-apoi mai mult în cap decât pe stradă-i fum.
-Ia vino și mai cântă, iar, una măi Stelică
Și-ascultă tu la neantu’, că eu știu cam multe:
În viața asta mie de nimeni nu mi-e frică,
Da’ am copii ai dracu’, nu vrea să m-asculte!
Tu ești băiat cuminte și-o să fii cu carte;
Să-nveți acordionu’ și cântă cât mai multe!
La nunți, botez, la morți, că se și împarte,
La oraș, – să vezi că vin și fete culte.
Tu cu mă-ta sameni: cânți de moare lumea;
Copil acu’ mai ești, dar o să fii bărbat…
Vezi apucă-te de treabă! Nu foșcăí aiurea!
Deja, când dormi întins, se vede un cârnat.
Pioșenie
Mai sunteți încă, și gândiți firesc,
Că-i bine Soarele să mai aștepte Luna?
Cu atâtea legi ce vi se-mpotrivesc,
Să fiți pierduții lumii întotdeauna?
Vă povestiți cum zilnic rănile vă dor,
Jubilând cu verbe moștenite din vecie,
Murmurând pe la biserici în pridvor,
Să înțeleagă Domnul ce-i aia sărăcie.
Gesticulând pe piepturi niște strâmbe cruci
Implorați pe cei ce dorm adânc, sub trapă,
Un înger să trimită discret printre uluci
Să vadă că n-aveți după ce bea apă.
Un vers
Mă îndemna din cer să-ți scriu un vers…
Un vers, cât mai tăcut și trist, într-un poem;
Poate îl vei citi la „Fapt Divers”
Trimis din ascunziș de unde azi te chem.
Nici un adio nu am sa pot să spun,
Oricât de surdă e viața ce desparte…
Lacrimile împietrite adun
Să-nchiriez, pentru noi planeta Marte.
Timizi, tăcuți, ca prima oară,
Din cosmosul iubirilor încete,
Poemul întristat se tot strecoară
În ultimele tragice regrete.
În loc de adio
E viața clădită pe minciună
Și nopțile sting cu nesomn;
De-ar fi și-n falimente sincopă,
Am ști cum este să mai fim.
E o viață sculptată-n greșeală,
Tot gem genunchi în nisip
Și azi are drepturi minciuna
Născută-n blestem absolut.
Trăim în labirintul interlop,
Cu bulevarde și mahala,
Destinu-i abject, – de drumul mare
Și vorbele-ți fură din gură.
Țară, ne-aleasă de nimeni pe lume,
Ce dormi dea-n picioarelea-Noapte Bună!
Îți las condamnările toate și foamea,
În viscole plec, pe cuțite sub talpă.
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania