Bine v-am găsit oameni ai trudei frumoase
Cu fruntea voastră-naltă salvați-ne agonia,
Raza voastră albă spălând minți aburoase
Să scoată într-o zi, din mlaștini România.
Cu toată simpatia,
Stelian Platon
 New York, 15-05-11

Boboteaza la Bragadiru
                           
Era-ntr-o așteptată rece zi de bobotează, 
În casă mirosea a proaspăt aluat. 
Acum săteanu-și pune cămașa cea mai brează 
Și-n orice colț de stradă duhnește a cârnat. 

Cu șuba aia nouă și vin de astă toamnă, 
Se-așează lângă focul pâlpâind în drum; 
La țuica fiartă-n cană mai întâi se-ndeamnă   
Și-apoi mai mult în cap decât pe stradă-i fum.

-Ia vino și mai  cântă, iar, una măi Stelică 
Și-ascultă tu la neantu’, că eu știu cam multe: 
În viața asta mie de nimeni nu mi-e frică, 
Da’ am copii ai dracu’, nu vrea să m-asculte!   

Tu ești băiat cuminte și-o să fii cu carte;   
Să-nveți acordionu’ și cântă cât mai multe! 
La nunți, botez, la morți, că se și împarte,   
La oraș, – să vezi că vin și fete culte.     

Tu cu mă-ta sameni: cânți de moare lumea;   
Copil acu’ mai ești, dar o să fii bărbat…   
Vezi apucă-te de treabă! Nu foșcăí aiurea!   
Deja, când dormi întins, se vede un cârnat.   
    

                                               
 Pioșenie

Mai sunteți încă, și gândiți firesc,   
Că-i bine Soarele să mai aștepte Luna? 
Cu atâtea legi ce vi se-mpotrivesc, 
Să fiți pierduții lumii întotdeauna?     

Vă povestiți cum zilnic rănile vă dor,   
Jubilând cu verbe moștenite din vecie, 
Murmurând pe la biserici în pridvor,     
Să înțeleagă Domnul ce-i aia sărăcie.   

 Gesticulând pe piepturi niște strâmbe cruci   
 Implorați pe cei ce dorm adânc, sub trapă,   
 Un înger să trimită discret printre uluci 
 Să vadă că n-aveți după ce bea apă.   

 Un vers

Mă îndemna din cer să-ți scriu un vers… 
Un vers, cât mai tăcut și trist, într-un poem;   
Poate îl vei citi la „Fapt Divers”   
Trimis din ascunziș de unde azi te chem. 

Nici un adio nu am sa pot să spun, 
Oricât de surdă e viața ce desparte… 
Lacrimile împietrite adun     
Să-nchiriez, pentru noi planeta Marte. 

Timizi, tăcuți, ca prima oară,
Din cosmosul iubirilor încete, 
Poemul întristat se tot strecoară 
În ultimele tragice regrete.       

În loc de adio

E viața clădită pe minciună 
Și nopțile sting cu nesomn; 
De-ar fi și-n falimente sincopă, 
Am ști cum este să mai fim.

E o viață sculptată-n greșeală, 
Tot gem genunchi  în nisip     
Și azi are drepturi minciuna   
Născută-n blestem absolut.     

Trăim în labirintul interlop,
Cu bulevarde și mahala,         
Destinu-i abject, – de drumul mare 
Și vorbele-ți fură din gură.     

Țară, ne-aleasă de nimeni pe lume,   
Ce dormi dea-n picioarelea-Noapte Bună!   
Îți las condamnările toate și foamea,   
În viscole plec, pe cuțite sub talpă.