Primit pentru publicare: 10 mai 2016
Autor: Florin T. ROMAN
Publicat: 10 mai 2016
Editor: Ion ISTRATE

CU DURERE ŞI DRAGOSTE PENTRU  ARTISTUL CONTEMPORAN

                                                 MOTTO: „Acest lucru gingaş, înaripat şi sacru.”
          (definiţia platoniană a poeziei, ce poate fi extinsă asupra artei, în general)

„Şerpi sub piele”, „venin”, ”holograme”, „Sexy” (cu majusculă), „Extraterestru” (cu majusculă), „sinucigaş”, „epileptic”, „coşmar”, „nitroglicerină”, „aragazul vechi din beci”, „boschetar”, „sens giratoriu”, „sadic”, „monştrii”, „kim basinger” (cu minuscule), „tokio” (cu minusculă), „dumnezeu” (cu minusculă!), „excitare” (sexuală –n.s.), „BMW”, „facebook”, „ţigară”, „chiloţi”, „sex prin telefon”, „playlist”, „6,7 pe Richter”, „urma sexului meu imprimată pe cearceaf”, „laptopuri fierbinţi”, „horcăit”, „mutant”, „greaţa intră prin perete”, „funcţionar public”, „schizoid”, „sanatoriu”, „fibrilaţii”, „ghena blocului”, „masturbare on line”, „făt bleg”, „păpuşi lipsite de sex”, „pădure radioactivă”. Cuvinte şi expresii generatoare de emoţii profunde, nu-i aşa? Constituie doar o modestă parte din cuvintele şi expresiile folosite în poezia contemporană.  Le-am extras din câteva „opere literare” premiate la unele concursuri (importante!) de poezie şi proză desfăşurate în cursul anului 2015, inclusiv din „poezii” laureate cu Marele premiu sau cu Premiul întâi.

Se vede cu ochiul liber că unii dintre poeţii şi prozatorii ce recurg la astfel de „metafore” au talent. Dar vai de emanaţiile lor literare! Jale! Unde aţi întâlnit în marile opere ale literaturii asemenea inepţii? Îmi iubesc toţi semenii, iar pe poeţi îi iubesc ceva mai mult şi de aceea mă doare cumplit când observ cum harul poetic se risipeşte irecuperabil în creaţii groteşti, lipsite nu doar de valoare estetică, ci de orice fel de valoare. Scriam undeva că sunt benefice concursurile de poezie şi de proză pentru că stimulează creaţia artistică şi sporesc calitatea acesteia. Există poezii mai reuşite şi poezii mai puţin reuşite, în funcţie de „numărul” talanţilor, de „calitatea” inspiraţiei şi de „cantitatea” transpiraţiei. Dar nu înţeleg cum poţi să numeşti „creaţie artistică” aşa ceva? Cum poţi să publici aşa ceva? Cum poţi să premiezi aşa ceva? Asta înseamnă că stimulezi prostia. Iar specialiştii (directori de instituţii culturale, redactori de reviste, administratori de site-uri literare, critici de artă, organizatori de festivaluri şi concursuri de creaţie artistică, juraţi) care promovează asemenea elucubraţii sunt direct răspunzători de starea mizerabilă în care se află o parte însemnată a literaturii române contemporane şi de „trend”-ul ei spre fundul prăpastiei. Cine sunteţi voi, cei ce vă autointitulaţi „oameni de cultură” şi promovaţi antitalentul, non-valoarea, mizeria morală? De unde aţi apărut ca să distrugeţi ce a mai rămas bun în Cultura română? Sunt de acord să promovăm prin orice mijloace talentul, dar numai talentul folosit cu rost şi cu rânduială. Dacă n-ar fi încurajate inepţiile, autorii talentaţi şi-ar schimba sensul de mers spre literatura autentică, frumoasă cu adevărat.

Mi s-a spus, acum un an şi ceva, când am început să particip mai intens, ca poet şi publicist, la viaţa culturală din România, că în citadela artei există „găşti de cartier” şi că pe la concursuri premiile se dau, cu unele excepţii, în interiorul găştilor sau între găşti conivente, pe pile, pe „Sexy” (am văzut în nişte reviste literare fotografiile unor premiante – foarte frumoase, recunosc!), pe nepotism, pe şpagă. Atunci n-am vrut să cred aşa ceva, dar dovezile au apărut una după alta şi în final m-am văzut obligat să accept că lucrurile stau întocmai.

Mergeam pe mâna lui Dostoievski care, prin glasul prinţului Mîşkin, spune că frumuseţea va salva lumea şi credeam că poezia va fi una dintre bărcile de salvare, dar…vai! Ca din toate domeniile societăţii româneşti, şi  din Cultura postmodernă (dacă se mai poate numi cultură) valoarea autentică este ejectată fără jenă, prin toate resorturile corupţiei morale generalizate. Durerea e cu atât mai mare cu cât sunt conştient că dispunem de numeroase valori autentice:  am citit poezii şi texte de proză bune şi foarte bune, care au participat la concursuri fără să primească nici măcar o simplă menţiune. Acum îmi explic mai bine de ce valorile culturii româneşti sunt recunoscute mai întâi în afara graniţelor ţării şi abia după aceea, de voie, de nevoie, şi în interiorul lor.

Se ştie că diferenţa dintre modernism şi postmodernism constă în faptul că modernismul ignoră tradiţia, pe când postmodernismul o neagă de-a dreptul. Se observă însă mai puţin că între cele două curente există şi o asemănare esenţială: ambele sunt trepte ale depărtării omului de Dumnezeu (adică de bine, de adevăr, de dreptate, de frumuseţe, de bucurie).

Desigur că o anumită parte a culturii contemporane rămâne totuşi cultură, în sensul ei clasic, consacrat. Însă generic vorbind, pot să afirm că arta contemporană (dacă se mai poate numi artă) o luat-o razna rău de tot, a devenit „sexy”, „hologramă”, „extraterestră”, „schizoidă”, „de coşmar”, „sinucigaşă”. E o dovadă clară că Nietzsche avusese, în felul lui, dreptate, când a strigat, la sfârşit de secol XIX, prin glasul unui personaj de-al său: „Dumnezeu a murit!”. Într-adevăr, credinţa în bine, în adevăr, în frumos, în dreptate s-a veştejit în sufletele majorităţii oamenilor actuali. De ce ar face excepţie poeţii, scriitorii, muzicienii, pictorii, sculptorii, arhitecţii, regizorii, actorii? Cu adâncă durere îmi aduc aminte de cuvintele lui Petre Ţuţea: „Omul actual e stupid şi inform, amestec de veselie infantilă şi tristeţe de animal bolnav”. Cu aceeaşi adâncă durere constat şi eu că intelectualul român de azi (inclusiv artistul) a devenit un maimuţoi darwinist constipat ce stă cu spatele la Biserica strămoşească şi cu gura căscată la tot ce vine din occident.

Un astfel de intelectual, tânăr, cu har poetic (ştiu) şi cu bune intenţii (cred) mi-a spus că am talent de poet, dar sunt depăşit, demodat, ca şi… Coşbuc (sic!). Habar n-avea ce compliment mi-a făcut! O duduie de pe un site literar care chiar are anumite calităţi de critic literar mi-a explicat că „orice avansează în lumea aceasta, se rafinează, chiar şi poezia”. „De ce să ne raportăm la autori de acum 100 sau 150 de ani?” se întreba stimabila doamnă. Oamenii ăştia, de altfel iniţiaţi în genul liric, îi consideră desueţi pe Eminescu, Verlaine, Minulescu, Esenin, Arghezi, Tagore! Vă daţi seama unde ne aflăm? Vă daţi seama care e gândirea artistului, a criticului contemporan? Ei consideră depăşită până şi generaţia lui Arghezi, care din „bube, mucigaiuri şi noroi” crea „frumuseţi şi preţuri noi”, motiv pentru care procedează invers: Sub masca „Art pour l’art”, căutând originalitatea cu orice preţ, pentru a se afirma cât mai repede, din frumuseţe crează mizerie. Foarte conştienţi de faptul că au intrat într-un nou secol, artiştii de la începutul secolului al XX-lea au căutat, mai presus de orice, să fie moderni şi originali. În aceste condiţii „schimbarea devine adevărata forţă motrice; inovaţia, scopul fundamental. Câţiva artişti ajung până la a-şi antedata lucrările pentru a le face să pară mai originale”- arată criticul de artă britanic Mary Hollingsworth. Se vede bine că istoria se repetă şi la debut de secol XXI. Dar să sacrificăm frumuseţea pentru originalitate, pentru a epata, pentru a ne evidenţia repede şi facil, pentru a ne satisface egocentrismul? Hmm… Artişti ca Pablo Picasso au constituit o modă culturală, care nu s-a remarcat atât prin valoare artistică, cât mai ales prin originalitate. Ca şi în filozofie, în artă se căuta, cu orice preţ, originalitatea. Din cauza unui complex de împrejurări favorabil (noutate absolută, şocare, publicitate, teribilism, snobism, prostie) Picasso şi alţi reprezentanţi ai unor curente precum suprarealismul, dadaismul, expresionismul, cubismul ori Pop Art au devenit celebri. Operele lor „artistice” se vând şi astăzi la preţuri exorbitante. Picasso însuşi a recunoscut, la un moment dat, într-o exclamaţie care a cam fost uitată: „I-am păcălit pe toţi şi m-am ales cu o mulţime de bani !” Eu unul, ca perimat ce sunt, n-am înţeles niciodată mâzgălelile lui Picasso. Fereşte-mă, Doamne, să le înţeleg. Păi dacă le pui lângă „Gioconda” pe „Domnişoarele din Avignon”, Gioconda face infarct de groază. Fraţilor, odată cu curentele astea a început să fie promovată subcultura şi mai apoi anticultura! Vreţi dovada? Iat-o: Se vede cu ochiul liber că din asemenea curente s-au inspirat „marii scriitori” de mai târziu, precum Dan Brown, Joanne K. Rowling, Paolo Coelho, Sandra Brown şi Danielle Steel, care, dacă în loc să se apuce de scris s-ar fi apucat să facă „sex prin telefon” sau „masturbare on line” (iertaţi-mă, am folosit două expresii din poezia contemporană premiată), ar fi fost acum mult mai aproape de Dumnezeu. Bietul cititor contemporan, intelectual sau nu, i-a aruncat la coşul de gunoi pe Homer, pe Dante, pe Cervantes, pe Shakespeare, pe Balzac, pe Dostoievski, pe Eminescu şi, ca să fie în „trend”, s-a apucat să citească marfă „cool” de genul „Codul lui da Vinci”, „Harry Potter”, „Alchimistul”.

Eugen Lovinescu afirma sus şi tare că “orice operă de artă e morală”. I. Al. Brătescu-Voineşti subinia şi el că „în arta autentică şi în cultură, în general, nu pot să încapă viciul, inesteticul, vulgarul, scandalosul. Arta are menirea de a purifica omul şi de a-l apropia de Dumnezeu, nicidecum de a-l nimici în bezna animalităţii”. Ori fi depăşiţi şi Lovinescu şi Brătescu-Voineşti?

A propos, pe la mijlocul unei piese de (hai să-i zicem, totuşi, teatru), care se juca într-o sală de spectacole din Arad prin 2014, un actor s-a dezbrăcat complet gol şi a pronunţat o replică vulgară (era, nu-i aşa, un actor descris spre noutate, care juca într-o piesă postmodernă, pusă în scenă de un regizor, nu-i aşa, adaptat vremurilor, după un scenariu al unui scriitor aflat la modă). În acel moment o bătrânică (demodată şi decrepită, probabil), animată de Sfântul Duh (demodat şi decrepit şi el, nu?) s-a ridicat în picioare şi a spus cu glas tare: „RUŞINE SĂ VĂ FIE!”, apoi a părăsit sala, trântind uşa cu un gest asemănător celui cu care Iisus dărâmase tarabele schimbătorilor de bani din Templul din Ierusalim.

Într-un interviu pe care l-a acordat ziarului „Adevărul” în vara anului 2015, artistul nostru emerit Marin Moraru răspundea astfel la întrebarea de ce nu mai joacă în filme: „Ce să fac? Cu beep-uri d-astea de nu te mai saturi de ele: <<’te-n gură, ‘te-n nară, ‘te-n suflet>> şi alte lumânări… Asta este oribil, aşa ceva nu se poate! Ei cred că sunt <<reali>>, că sunt normali, că asta-i realitatea. Cum pot eu să mă duc să fac aşa ceva? Cum pot eu să deschid gura să zic <<’te-n nară>>? Spune-mi şi mie. Toate filmele româneşti fără asta nu există. D-asta nu mă duc la film. Nu se poate aşa ceva….” Întrebat fiind de ce nu se mai duce nici măcar la teatru, artistul a răspuns: „Pentru că văd urâţenii, trebuie să le spun ce am văzut şi nu pot să-i mint. De obicei le spun că am alte chestii de făcut”. O fi depăşit şi Marin Moraru?

Într-un studiu temeinic documentat privind „STAREA POEZIEI ROMÂNEŞTI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI”, Al. Florin Ţene constată apariţia unui nou curent literar, pe care îl denumeşte „proglobmodern” şi care constituie o întoarcere, pe jumătate, la clasicism, „cu încercarea de a înlătura mâzga postmodernismului opzecist al cărei poezie nu trasmitea nimic, aducând un deserviciu limbii literare”. Exegetul constată, cu obiectivitate, următoarele: „Poezia actuală, cea care nu se înscrie în globmodern, are diferite caractere revelatoare – colocvialitatea ironică, folosind semnele de punctuaţie nefireşti şi o oralitate simulată, discursurile care încearcă să spună totul pentru a masca diferite complexe, cum ar fi forme de demenţializare a realului, poeme schizofrenice, pornografice, obsesii viscerale, autoexecuţiile eului şi simţiri dereglate, promovarea gradului zero al scriiturii, a unei stări poetice plasmatice, prin contestarea rolului metaforei. Aceşti poeţi care practică textualismul au atitudini radicale în raport cu universul literaturii: ei susţin că toţi poeţii care nu se supun imperativului scriiturii sunt consideraţi păşunişti şi tradiţionalişti”.

Într-un eseu publicat pe site-ul „Confluenţe literare” (Ediţia nr.1794 din 29 noiembrie 2015) şi intitulat  „AFLAREA ÎN TREABĂ, O CONSTANTĂ A MAJORITĂŢII CĂRŢILOR LANSATE, George Petrovai, un alt critic pe care îl simt (şi din alte lecturi) apropiat de sufletul meu şi totodată de esenţa Culturii româneşti autentice, continuă ideea domnului Ţene, arătând că „Din nefericire pentru actul creator, arta zilelor noastre (cu postmodernismul în frunte) îşi permite atari lejerităţi în concepţie şi scriere (rare înfiorări estetice, dar nici vorbă de idei călăuzitoare sau de un minim respect pentru gramatică, peste tot în arta contemporană compoziţiile fiind deschise oricărei interpretări, ceea ce la limită se cheamă nici una!), încât nu se mai pune problema raportului logic dintre formă şi conţinut, respectiv dintre jocul imaginaţiei şi discernământul critic, ci cea a unui dadaism cuprins de pandalii, în care orice este îngăduit şi nimic nu este cert: Este îngăduit să faci din poezie un eseu aproximativ şi în eseul fără cap şi fără coadă să aşezi forme lirice niciodată finalizate, este îngăduit să scrii toate numele proprii cu literă mică şi să le pretinzi elevilor ortografierea corectă, după cum îţi este îngăduit ţie, profesorul de limba română, să scrii <<dintr-o dată>>, iar ca poet (tot mai mulţi dintre asemenea dascăli se pretind poeţi) să construieşti imagini cu adevărat vrednice de cacademicianul-poiet A. Toma, cel care scria la vremea lui: <<Câine rău, nu intraţi! Ba intraţi şi-n cap îi daţi…>>” Adresându-se multora dintre tinerii poeţi şi prozatori contemporani (unii talentaţi, alţii din start rataţi), care doresc să urce în fugă şi cu orice preţ treptele afirmării artistice şi să facă bani frumoşi din propriile „best-seller-uri”, în acelaşi articol George Petrovai le arată acestora, cu degetul, obrazul:  „Cei mai mulţi dintre artiştii de geniu ai omenirii (François Villon, Cervantes, Vincent van Gogh, F.M. Dostoievski, Eminescu, Franz Kafka etc.) au avut de luptat toată viaţa cu sărăcia. Ba mai mult, despre Kafka – artistul situat aproape de noi şi neînţeles de contemporani – se ştie cu certitudine că şi-a tipărit pe banii lui şi în tiraje de ordinul sutelor câteva dintre cărţile devenite referenţiale în literatura universală după moartea sa”.

Voichiţa Tulcan Macovei arată, într-un articol publicat la 2 martie 2016 pe STARPRESS (valcea-turism): „Din păcate, multe din cenaclurile apărute în timpurile noi, cuprinzând tineri sau vârstnici deschiși spre nou, interesați de tot ceea ce <<poate deveni posibil>> inclusiv în creație, s-au axat, aproape în exclusivitate, pe fenomenul postmodernist, oglindind <<timpul libertăților>> în care scriitorul poate şi chiar <<trebuie să facă>> tot ceea ce-și dorește. Scriitori hotărâți să respingă orice normă, să iasă, așadar, întru totul, din orice tip de normalitate. Arta, literatura, devenea un joc cu orice fel de convenție, opera literară devenea <<un text>> ce permitea intertextualitatea, parodierea, ironizarea, libertatea mergând, cum avea să stipuleze teoreticianul curentului, Mircea Cărtărescu, până la <<decanonizare, fărâmițare, hibridizare>>”. Într-adevăr, „marele scriitor român contemporan”, aflat pe valul care cică ar duce spre premiul „Nobel”, explică, apreciază şi laudă  fanteziile oligofrene, pornografice şi scârboase  ale curentului anticultural şi anticreştin aflat la modă acum, la început de secol XXI: „Postmodernul nu creează, ci mimează, ia în derâdere, fantazează. Nu există pentru el valoare stabilă și inatacabilă”. (Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc”, București, Humanitas, 1999, p.101). Şi totuşi, trebuie să admit că, de fapt, cultura unei patrii este chipul acelei patrii. Iar postmodernismul redă fidel faţa patriei române din vremurile noastre, cu foarte multe suflete aride şi pustii (pe care eu le-am numit „populaţia României”. Dar în acest moment de marasm vine să mă încurajeze olteanul meu drag Tudor Vladimirescu, reamintindu-mi că „Patria este poporul, iar nu tagma jefuitorilor”. Altfel spus, patria română nu este populaţia, ci poporul (adică turma cea mică a păstorului Hristos, care a rămas fidelă credinţei noastre strămoşeşti, ortodoxe, culturii şi Limbii Române născute şi crescute între zidurile mănăstirilor şi bisericilor, călăuzitoare de-a lungul vremii spre bine, spre frumos, spre adevăr, într-un cuvânt – spre Dumnezeul cel Adevărat).   

Înainte de final, nu pot să nu redau frumoasele cuvinte ale domnului Calotescu Tudor Gheorghe: „Poezia (a se citi arta, în general – n.s.) trebuie sã facã frumosul şi mai frumos, poezia trebuie sã îndulceascã amarul, sã amorţeascã dorul, sã întâmpine iubirea. Poezia nu e despre cum <<sã-ți bagi ceva în ea de viaţã>>. Nici mãcar despre cum sã te îmbeţi ca sã nu mai simţi viaţa. Poezia nu trebuie sã goleascã sufletele. Poezia trebuie sã vindece. Nu sã deschidã bubele puroiate ale orgoliului nostru! Şi cum bine spune confratele nostru într-ale poeziei, Adrian Suciu, <<poezia e atunci când e>> şi niciodatã altfel. Restul sunt doar cuvinte fachiruite, strâmbe, aduse de spate, cu capul spart şi ochii scoşi. Cât sã-mi trezeascã un fior pe şira spinãrii. Ca atunci când vezi un ied cu gâtul tãiat, ţipând ca un copil”. („POEZIA TREBUIE SĂ VINDECE SUFLETE” – site-ul „Dialoguri culturale”, 9 ianuarie 2016, rubrica „Caligrafii”) 

Dar cred că am uitat să spun câte ceva despre 3 dintre cele 7 arte. Mda. Să vedem: muzica contemporană: manelism, hip-hop-ims, dubstep-ism, rock agresiv, play-back, emoţie egal zero; sculptura contemporană: botjocorire inexorabilă a pietrei, a marmurei, a lemnului, a bronzului, sensibilitate egal zero; arhitectura contemporană: zgârie-nori, forme groteşti, fier-beton, termopane, estetică egal zero.
X
Cu siguranţă, Cultura română este şi va rămâne patria creştină a cuvintelor latino-slavone, a doinelor şi horelor coborâte din veşnicie, a culorilor, a formelor, a gesturilor morale şi estetice, a lacrimilor sincere de jale şi de bucurie, cu origini ancestrale sănătoase, cu piscuri înalte şi prăpăstii adânci şi cu capitala la Eminescu. În ea nu-şi vor putea face loc niciodată emanaţiile vulgare, schizoide, mizerabile ale unor bieţi diletanţi ce fac risipă de cerneală sau, mă rog, de tastatură, numai de dragul de-a colecţiona diplome, de a-şi vedea numele şi aberaţiile „literare” prin revistuţe „de cultură”, de a bea şampanie pe la festivaluri de artă şi de a da interviuri pe cine-ştie-ce canale regionale de televiziune care oricum mustesc de sub- şi de anti-cultură. Pentru că, la urma urmei, orice s-ar spune, cultura fără Dumnezeu nu-i decât un ziar bun de împachetat brânză.

Câtă vreme mai există artişti talentaţi, sinceri şi nedispuşi la compromisuri (care, ca şi Eminescu de pildă, nu prea iau premii pe la concursuri sau pur şi simplu au renunţat să mai participe la ele), câtă vreme mai există exegeţi (prea puţin băgaţi în seamă de contemporanii lor) precum domnii Al. Florin Ţene, George Petrovai, Voichiţa Tulcan Macovei, Calotescu Tudor Gheorghe, rămân optimist în ceea ce priveşte viitorul Culturii noastre naţionale.

Încăpăţinându-mă să rămân „depăşit”, „demodat”, am ales ca şi de acum înainte să mă lupt cu urâţenia acestor tulburi ani din micul meu colţ de veşnicie, unde am onoarea să stau la masă cu alţi desueţi, vetuşti, demodaţi, precum Coşbuc, Eugen Lovinescu, Brătescu-Voineşti, Marin Moraru, bătrânica de la teatru şi cu exegeţii amintiţi mai sus, masă la care toţi vorbim cu admiraţie despre Ovidiu, Shakespeare, Eminescu şi la care eu compun versuri folosind în continuare „clişee expirate”, precum: „flori”, „vise frumoase”, „dor”, „credinţă”, doină”, „nădejde”, „gingăşie”, „graţie”, „tandreţe”, „privighetori”, „rămurele”, „Dumnezeu” (cu majusculă), „oameni”, „lacrimă”, „răsărit”, „asfinţit”, „Ştefan cel Mare” (cu majuscule), „Cozia” (cu majusculă), „bucurie”, „primăvară”, „copii”, „pace”, „lumină lină”, „îngeri”, „fericire”, „porumbei”, „mângâiere”, „cântec”, „fluturi”, „zefir”, „zbor”, „surâs”, „dragoste”.

X

POST SCRIPTUM:

ATENŢIE! Urmează un joc de cuvinte care ar putea avea un puternic impact emoţional asupra cititorilor!

Este vorba de concluzia articolului de faţă: Cu excepţiile de rigoare, cele 7 arte contemporane constituie tot atâtea zerouri mari şi perfect rotunde. Am putea adăuga la ele pe cel de-al optulea mare şi perfect rotund zero, care reprezintă valoarea curentului „artistic” denumit postmodernism. Prin urmare, cei opt de zero reprezintă cele opt roate de la cele două remorci cu care vor fi transportate la groapa de gunoi a istoriei rebuturile culturii române contemporane. Cele două remorci vor fi tractate de către onorabilul şi puternicul tractor denumit „Timp” (care este cel mai impasibil şi mai inatacabil critic de artă al tuturor timpurilor). Acest tractor, denumit aşadar „Timp”, va fi condus, în trei schimburi, de către trei muncitori calificaţi, pe nume Eminescu Mihai, Caragiale Ion Luca şi Slavici Ioan, care au lucrat un timp la ziarul „Timpul”, unde au căpătat experienţă în separarea, îndepărtarea şi topirea deşeurilor culturale din toate timpurile.

Am însă şi o veste bună: Dragi artişti contemporani, încă mai aveţi timp să vă întoarceţi în timp la timpurile în care erau încurajate, promovate şi stimate valorile perene ale umanităţii (peren însemnând un timp foarte îndelungat, uneori identificabil cu Veşnicia).

Vă aşteptăm cu dragoste şi cu răbdare!