Primit pentru publicare: 17 mai 2016
Autor: prof. Alina MĂNTĂLUŢĂ, prof.Elena SCUTARU, Dângeni

,,Urmașii Lizucăi”

Am citit şi recitit primul capitol al povestirii lui Mihail Sadoveanu
,,Dumbrava minunată’’, care prezintă  cititorului ,,ce soi rău e duduia
Lizuca’’.

Eram intrigată de poziţia ostilă, subtil ridiculizată în text, a
simandicoasei mame vitrege faţă de fetiţa care se simţea aruncată, uitată în
ungherele cele mai ascunse ale casei tatălui ei, fiind privată de ceea ce este
esenţial pentru copilărie, şi anume afecţiunea, iubirea sinceră. Astfel, putem
deosebi aici cazul tipic al definirii, din afară, a personalităţii unui copil,
personalitate privită prin prisma relaţiilor din familie. Fiecare dintre
cititorii acestui capitol, percepe că, de fapt, fetiţa, ,,duduia Lizuca’’, are
un comportament normal în raport cu ceilalţi, recurgând la mici răutăţi, parcă
anume pentru a întări convingerile, rostite ,,plenar’’ de doamna Vasilian,
uzurpatoarea rolului de mamă a micuţei orfane.
Şi – n zilele noastre, când zicem că suntem mai ,,evoluaţi”, auzim afirmaţii
de genul ,,copilul meu, când era mic, a fost cuminte; unde – l puneam acolo sta
şi nu – i auzeam gura’’, sau ,,se comportă aşa pentru că seamănă cu maică –
sa/taică – său’’. Aceste afirmaţii  vor să convingă că acel copil pus în
discuţie este ,,bun’’ sau ,,rău’’, definind elemente native de genul ,,aşa s – a
născut’’, ,,aşa a dat Dumnezeu’’ şi desigur nu există cale de schimbare.
Realitatea a demonstrat că nu există copii ,,buni’’ sau ,,răi’’, ci numai COPII.
Această tendinţă a adulţilor, de a cataloga, vine dintr – o deculpabilizare
inconştientă a celor responsabili pentru greşelile copiilor. De fapt, ce
înseamnă personalitatea unui om? Aşa cum se cunoaşte, personalitatea este o sumă
de însuşiri independente specifice fiecărui copil în parte (pentru că despre ei
vorbim), care se manifestă în mod specific, ţinând cont de contextul social,
economic, cultural, istoric, presiunea grupului, etc. Nu putem identifica
personalitatea cu caracterul individual, care îi este nucleul; personalitatea nu
reprezintă o moştenire, mai fericită sau mai puţin fericită, ci în mare măsură
este influenţa mediului în care creşte şi se dezvoltă copilul.
Şi atunci ne întrebăm: cine acţionează cel mai mult timp asupra
copilului?Evident,familia.

Se pare că aici este problema. Cine nu a auzit de aşa
zisul  ,,conflict dintre generaţii’’. Acest ,,conflict’’ apare
la vârsta critică a copilului, când adulţii spun despre copii că ,, ei cred că
tot ce zboară se mănâncă’’. De fapt, copii, în prag de adolescenţă, se confruntă
cu un repertoriu larg de probleme. Este vârsta cristalizării identităţii în care
se stabilesc opţiuni în ceea ce priveşte viitorul. În aceste momente
personalitatea cuprinde subidentităţi, care au în centru, fiecare dintre ele,
teme majore ale dezvoltării: relaţiile cu ceilalţi, sexualitatea, cariera,
atitudinea faţă de ideea de familie, rolul şi responsabilităţile sociale.
Acuta ,,criză de personalitate’’ intră în contradicţie cu
,,intolerantul’’ părinte sau cu slăbiciunea acestuia.
Orgoliul parental izbucneşte din subconştient şi în loc să – i arate
tânărului ,,rebel’’ care din ,, zburătoare’’ se pot mânca, apar
dezvinovăţirile… autoacuzatoare de tipul: ,, nu ştiu de unde a învăţat aşa
prostii’’, ,, nu i – a lipsit nimic şi iată că nu ne mai înţelegem cu el/ea’’.
Bineînţeles că e uşor să ai o astfel de poziţie, însă drama multor
familii vine din faptul că ,, tânărul/ copilul’’ îşi formează trăsăturile în
mediul familial, atât cele ,,bune’’ ,cât şi cele ,,rele’’.
Se ştie că mulţi adolescenţi ai căror părinţi sunt obosiţi, lipsiţi de
timp şi răutăcioşi, le spun adesea ,, Eşti ratat!’’, ,, Nu te duce capul la mai
mult!’’, ,,Vai de capul tău!’’  sau ,,Gândeşte – te câte fac eu pentru tine şi
tu nu bagi nimic în seama!’’, ,,Eşti cu capul în nori’’, etc.
Astfel, tânărul este ,, pus la zid’’, suferind un şoc afectiv, şi îşi va
însuşi sentinţa, subconştient, şi se va manifesta defavorabil în momentele de
criză. De aici nu este decât un pas până la ratare, blazare, eşuare,
vicii(băutură, droguri) şi manifestări deviante (homosexualitate, lesbianism).
Aceleaşi  efecte apar şi atunci când familia, prietenii, colegii au un
comportament distant, indiferent faţă de tânăr/copil. De aceea, gândindu – mă la
nefericita ,, duduie Lizuca’’ în încercarea sa de a – şi apăra micul univers al
copilăriei, va face tot ce – i stă în putere pentru a – i confirma ,,maşterei’’
că e un copil rău, ea arătându – şi adevărata personalitate în mediul familial
caracterizat prin iubire, sinceritate, curăţenie, faţă de cei ce ştiu să
distingă cu adevărat binele de rău. Autoritatea, bazată pe principiul      ,,
magister dixit’’ nu mai este actuală, ea trebuind înlocuită cu una de
comunicare, cu sentimente de simpatie,de încredere reciprocă, să – ţi pese de
ceea ce fac şi li se întâmplă, să le fie apreciate eforturile şi realizările,
bunăvoinţă.
Şi şcoala, prin intermediul cadrelor didactice, psihologilor şcolari
trebuie să conducă, să dirijeze relaţiile dintre adulţi şi tineri/copii, să le
structureze pe apreciere şi colaborare. Copilul nu trebuie dominat sau
subordonat. Ca adult, ai tendinţa să – i ceri copilului foarte mult, dar nu
trebuie să uiţi niciodată, tu, părinte sau profesor, să – i şi dăruieşti la fel
de mult. Trebuie să nu uităm că generaţia tinerilor de azi are trei
caracteristici majore care îi distinge de cea a adulţilor şi care contribuie la
adâncirea ,, crizei’’ dintre generaţii:
–         tehnologia existentă: celulare, mijloace electronice, de divertisment,
computere, etc.
–         neo – tribalismul şi spiritul gregar : ataşarea la grupuri de
apartenenţă şi de vârstă.
–         Insecuritatea: lipsa de repere, informaţia obţinută prin media,
alternativele pe care le are,lipsa criteriilor în alegeri, atracţia către noi
experienţe.
Toate acestea conduc la pierderea influenţei atât a familiei, cât şi a şcolii în
viaţa tânărului.
Viaţa modernă, ritmul schimbării, viteza şi graba cu care trăim,
influenţele asupra tinerilor fac ca învăţarea socială să fie mai largă decât cea
academică, decât cea făcută de şcoală.

Nici o materie nu predă viaţa, cum să fie trăită, şi care îi sunt
bucuriile, dar şi riscurile acestei trăiri.

Toate aspectele prezentate ne fac, pe noi, adulţii să – i percepem pe
tineri fiind unii ,,răi’’, alţii ,,buni’’.