Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    ,,Urmașii Lizucăi”

    Primit pentru publicare: 17 mai 2016
    Autor: prof. Alina MĂNTĂLUŢĂ, prof.Elena SCUTARU, Dângeni

     

    ,,Urmașii Lizucăi”

     

    Am citit şi recitit primul capitol al povestirii lui Mihail Sadoveanu
    ,,Dumbrava minunată’’, care prezintă  cititorului ,,ce soi rău e duduia
    Lizuca’’.

    Eram intrigată de poziţia ostilă, subtil ridiculizată în text, a
    simandicoasei mame vitrege faţă de fetiţa care se simţea aruncată, uitată în
    ungherele cele mai ascunse ale casei tatălui ei, fiind privată de ceea ce este
    esenţial pentru copilărie, şi anume afecţiunea, iubirea sinceră. Astfel, putem
    deosebi aici cazul tipic al definirii, din afară, a personalităţii unui copil,
    personalitate privită prin prisma relaţiilor din familie. Fiecare dintre
    cititorii acestui capitol, percepe că, de fapt, fetiţa, ,,duduia Lizuca’’, are
    un comportament normal în raport cu ceilalţi, recurgând la mici răutăţi, parcă
    anume pentru a întări convingerile, rostite ,,plenar’’ de doamna Vasilian,
    uzurpatoarea rolului de mamă a micuţei orfane.
    Şi – n zilele noastre, când zicem că suntem mai ,,evoluaţi”, auzim afirmaţii
    de genul ,,copilul meu, când era mic, a fost cuminte; unde – l puneam acolo sta
    şi nu – i auzeam gura’’, sau ,,se comportă aşa pentru că seamănă cu maică –
    sa/taică – său’’. Aceste afirmaţii  vor să convingă că acel copil pus în
    discuţie este ,,bun’’ sau ,,rău’’, definind elemente native de genul ,,aşa s – a
    născut’’, ,,aşa a dat Dumnezeu’’ şi desigur nu există cale de schimbare.
    Realitatea a demonstrat că nu există copii ,,buni’’ sau ,,răi’’, ci numai COPII.
    Această tendinţă a adulţilor, de a cataloga, vine dintr – o deculpabilizare
    inconştientă a celor responsabili pentru greşelile copiilor. De fapt, ce
    înseamnă personalitatea unui om? Aşa cum se cunoaşte, personalitatea este o sumă
    de însuşiri independente specifice fiecărui copil în parte (pentru că despre ei
    vorbim), care se manifestă în mod specific, ţinând cont de contextul social,
    economic, cultural, istoric, presiunea grupului, etc. Nu putem identifica
    personalitatea cu caracterul individual, care îi este nucleul; personalitatea nu
    reprezintă o moştenire, mai fericită sau mai puţin fericită, ci în mare măsură
    este influenţa mediului în care creşte şi se dezvoltă copilul.
    Şi atunci ne întrebăm: cine acţionează cel mai mult timp asupra
    copilului?Evident,familia.

    Se pare că aici este problema. Cine nu a auzit de aşa
    zisul  ,,conflict dintre generaţii’’. Acest ,,conflict’’ apare
    la vârsta critică a copilului, când adulţii spun despre copii că ,, ei cred că
    tot ce zboară se mănâncă’’. De fapt, copii, în prag de adolescenţă, se confruntă
    cu un repertoriu larg de probleme. Este vârsta cristalizării identităţii în care
    se stabilesc opţiuni în ceea ce priveşte viitorul. În aceste momente
    personalitatea cuprinde subidentităţi, care au în centru, fiecare dintre ele,
    teme majore ale dezvoltării: relaţiile cu ceilalţi, sexualitatea, cariera,
    atitudinea faţă de ideea de familie, rolul şi responsabilităţile sociale.
    Acuta ,,criză de personalitate’’ intră în contradicţie cu
    ,,intolerantul’’ părinte sau cu slăbiciunea acestuia.
    Orgoliul parental izbucneşte din subconştient şi în loc să – i arate
    tânărului ,,rebel’’ care din ,, zburătoare’’ se pot mânca, apar
    dezvinovăţirile… autoacuzatoare de tipul: ,, nu ştiu de unde a învăţat aşa
    prostii’’, ,, nu i – a lipsit nimic şi iată că nu ne mai înţelegem cu el/ea’’.
    Bineînţeles că e uşor să ai o astfel de poziţie, însă drama multor
    familii vine din faptul că ,, tânărul/ copilul’’ îşi formează trăsăturile în
    mediul familial, atât cele ,,bune’’ ,cât şi cele ,,rele’’.
    Se ştie că mulţi adolescenţi ai căror părinţi sunt obosiţi, lipsiţi de
    timp şi răutăcioşi, le spun adesea ,, Eşti ratat!’’, ,, Nu te duce capul la mai
    mult!’’, ,,Vai de capul tău!’’  sau ,,Gândeşte – te câte fac eu pentru tine şi
    tu nu bagi nimic în seama!’’, ,,Eşti cu capul în nori’’, etc.
    Astfel, tânărul este ,, pus la zid’’, suferind un şoc afectiv, şi îşi va
    însuşi sentinţa, subconştient, şi se va manifesta defavorabil în momentele de
    criză. De aici nu este decât un pas până la ratare, blazare, eşuare,
    vicii(băutură, droguri) şi manifestări deviante (homosexualitate, lesbianism).
    Aceleaşi  efecte apar şi atunci când familia, prietenii, colegii au un
    comportament distant, indiferent faţă de tânăr/copil. De aceea, gândindu – mă la
    nefericita ,, duduie Lizuca’’ în încercarea sa de a – şi apăra micul univers al
    copilăriei, va face tot ce – i stă în putere pentru a – i confirma ,,maşterei’’
    că e un copil rău, ea arătându – şi adevărata personalitate în mediul familial
    caracterizat prin iubire, sinceritate, curăţenie, faţă de cei ce ştiu să
    distingă cu adevărat binele de rău. Autoritatea, bazată pe principiul      ,,
    magister dixit’’ nu mai este actuală, ea trebuind înlocuită cu una de
    comunicare, cu sentimente de simpatie,de încredere reciprocă, să – ţi pese de
    ceea ce fac şi li se întâmplă, să le fie apreciate eforturile şi realizările,
    bunăvoinţă.
    Şi şcoala, prin intermediul cadrelor didactice, psihologilor şcolari
    trebuie să conducă, să dirijeze relaţiile dintre adulţi şi tineri/copii, să le
    structureze pe apreciere şi colaborare. Copilul nu trebuie dominat sau
    subordonat. Ca adult, ai tendinţa să – i ceri copilului foarte mult, dar nu
    trebuie să uiţi niciodată, tu, părinte sau profesor, să – i şi dăruieşti la fel
    de mult. Trebuie să nu uităm că generaţia tinerilor de azi are trei
    caracteristici majore care îi distinge de cea a adulţilor şi care contribuie la
    adâncirea ,, crizei’’ dintre generaţii:
    –         tehnologia existentă: celulare, mijloace electronice, de divertisment,
    computere, etc.
    –         neo – tribalismul şi spiritul gregar : ataşarea la grupuri de
    apartenenţă şi de vârstă.
    –         Insecuritatea: lipsa de repere, informaţia obţinută prin media,
    alternativele pe care le are,lipsa criteriilor în alegeri, atracţia către noi
    experienţe.
    Toate acestea conduc la pierderea influenţei atât a familiei, cât şi a şcolii în
    viaţa tânărului.
    Viaţa modernă, ritmul schimbării, viteza şi graba cu care trăim,
    influenţele asupra tinerilor fac ca învăţarea socială să fie mai largă decât cea
    academică, decât cea făcută de şcoală.

    Nici o materie nu predă viaţa, cum să fie trăită, şi care îi sunt
    bucuriile, dar şi riscurile acestei trăiri.

    Toate aspectele prezentate ne fac, pe noi, adulţii să – i percepem pe
    tineri fiind unii ,,răi’’, alţii ,,buni’’.



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5