Cornelia PĂUN HEINZEL

 “Universitate – Corpul Y” Partea întâi

În față, un amestec fascinant de corpuri geometrice, protejate de văluri delicate – de la  verdele crud al primelor frunzulițe de iarbă, până la cel întunecat și veșnic al acelor de brad – intersectate în cele mai incredibile forme… de parcă un copil s-ar fi jucat cu hiperboloizi uriași, cu elipsoizi și paraboloizi imenși, pe care i-a proiectat aleatoriu în văzduh iar aceștia au căzut haotic pe culmile muntoase… și cea mai incredibilă este curba rezultată din intersecția celor două formațiuni muntoase din față.
Îi spun observația colegului din grupul nostru, care se apropiase de mine, ca să admire și el peisajul din fața hotelului. Eram într-una din pauzele uneia din sesiunile de la Sinaia, ca expert formator al Ministerului Educaţiei.
– Aşa vezi tu peisajul? Tu ești cu matematica, se vede, spuse zâmbind și încântat de remarcă, profesorul. Pe vremuri, la Politehnică mergeau cei mai buni la matematică…
Mi-am explicat observația sa, gândind că, deși este ca și mine un admirator al naturii, formația sa profesională îl făcea să vadă complet altfel imaginile, de o frumusețe stranie din fața noastră …
– Într-adevăr la liceu și la Politehnică eram cea mai bună la matematică. Am fost olimpică și rezolvitor la Gazeta Matematică încă din clasa a cincea. Am intrat în 1991 la secția de Informatică a Facultății de matematică a Universității București, printre primii. Și nu numai atât!  Cunoștințele mi-au folosit și când mi-am susținut doctoratul în Roboți, în 1998, i-am răspuns eu. Conducătorul meu de doctorat, profesor doctor docent a fost rector al Universității și ambasador în Japonia două legislaturi, un om de valoare. Toate personalitățile pe care le-am cunoscut, de-a lungul vieții, nu erau numai profesioniști, cu un înalt grad de inteligență, erau și oameni cu suflet bun și foarte modești, educați, politicoși totdeauna. Un alt profesor renumit și documentat în domeniu, din catedră, mi-a spus că teza mea de doctorat este cea mai bună pe care a citit-o vreodată.

– Atunci puțini erau cei care-l susțineau… criteriile erau mult mai severe. Acum, însă… Ți-a folosit activitatea de cercetare din Universitate, nu-i așa ? întrebă  profesorul.
– Și proiectele mele de cercetare pe care le-am condus în calitate de conducător de Institut de Cercetare, completai eu.
–  Şi talentul la scris?  întrebă profesorul.
– Bunicul m-a învățat să citesc de la patru-cinci ani. Când m-am dus la școală, citisem toate cărțile din casă, care erau în număr foarte mare, de valoare, reprezentative ale literaturii universale… Dar am licență și în filologie, șefă de promoție și master, la stat ! am completat eu râzând. Iar mama a fost profesoară de română, bunicul de filozofie.
– Și cu managementul educațional? întrebă colegul.
– Am citit totdeauna studiile de didactică existente și sunt totdeauna la curent cu orice noutate, apărută în străinătate. Am urmat masterul în “Management educațional și evaluare” la Facultatea de Psihologie  și Științele Educației la Universitatea București, la curs de zi. De aceea mă aflu acum, aici. În 2000, numai universitatea bucureșteană avea această specializare și toți colegii mei erau licențiați în Științele Educației. Am dat concurs de admitere scris, cu două probe și am obținut 9,80. Colegii mei învățaseră în facultate disciplinele de la probele concursului de admitere. Eu le-am învățat singură. Am studiat cu plăcere toate cărțile date ca bibliografie pentru examene. La finalul cursului am publicat și o carte de management educațional cu subiectul disertației mele de la master. A fost primul studiu publicat în România cu aplicații concrete, referitor la managementul calității în educație. Conducătorul lucrării mele mi-a spus că nu publică decât după studii din străinătate. Eu am fost învățată însă să public numai cercetări originale. Lucrarea mea a fost baza unor teze de doctorat în domeniu… i-am explicat eu.

– Bunicul tău a avut o influență de mică, în formarea ta ca om, nu-i așa? Și eu vreau să o învăț multe pe nepoțica mea! Țin foarte mult la ea! continuă bărbatul. Tu, ai studiat toată viața! Care curs ți s-a părut cel mai interesant?
–  Am primit o bursă în Germania.  Și am studiat într-o grupă internațională, deosebită.
Se auziră rafale de focuri de armă, trezindu-ne parcă la realitatea rece, metalică a vieții.
– Se vânează permanent aici, remarcă profesorul. Oare sunt atât de multe animale  sălbatice în pădurile din această zonă? La noi, la Bistrița nu prea am văzut așa ceva.

Eram la ieșirea din Sinaia, spre Valea Largă, într-un hotel în care forfota era la dimensiuni maxime. În hol era o expoziție specifică domeniului medical, realizată la finalul activităților de formare desfășurate. Sosisem mai repede la hotel și mi-a făcut plăcere să hoinăresc printre standurile cu pliante și aparatură medicală. Erau prezentate și produse cosmetice și  naturiste. Nu puteam să pierd o  astfel de ocazie!
– Așa formare, nu mai cred că prindem vreodată! se adresă o colegă mai volubilă grupului de experți care se formase instantaneu în hol.
– Într-adevăr, confirmă alta cele spuse. Selecție a fost foarte corectă, pe criterii valorice… o raritate în ziua de azi.. Concurs fără pile și fără șpagă, mai rar… este meritul doamnei director de program, o persoană inteligentă, profesionistă cu adevărat în domeniu și mai ales, un om cinstit!  De aceea și activitățile programului POSDRU au fost reproșabile.
Veniseră curând și trainerii englezi. Programul era foarte încărcat, desfășurat pe parcursul întregii zile, obositor, dar foarte  plăcut. Am intrat în apartamentul luxos, de la etajul șapte, în care rămăsesem singură, deoarece colegele mele ploieștence se întorseseră cu mașina acasă. Din ambele camere se ajungea în balconul dotat cu o banchetă și două fotolii stil, pufoase.  Mă cufundai în materialul moale și ochii mei se cufundară în peisajul pe care-l admirasem cu puțin timp înainte. Aici, de la etajul șapte, părea totul mult mai aproape, mai fascinant.. Sentimentul de măreție pe care ți-l dădea altitudinea la care te aflai, era estompat de măreția geometrică muntoasă. Nu întâlnisem până acum o îmbinare atât de variată de corpuri geometrice spațiale , aruncate haotic…
…………………………………………………………….
Camelia îmbrăcă tricoul peste costumul de plajă. Deși era luna lui cuptor, crestele învelite în zăpadă ale Bucegilor, parcă nu te mai atrăgeau spre bronzare. În spate, Camelia căra un rucsac mic. Pășea încet pe urmele lui Liviu. În spatele ei era Roland. Traversau transversal o pantă, când Camelia observă că Liviu a făcut pasul prea mare. Cu ghetuțele ei micuțe, nu putea să meargă decât pe urmele cuiva, altfel aluneca. Era singura din grup care nu era alpinistă și singura care nu avea bocanci de munte… și Roland care, deși alpinist cu experiență, plecase singur la plimbare în Predeal, deci nepregătit, fără echipament corespunzător. S-a întâlnit cu grupul de prieteni alpiniști în gară, a fost invitat în excursie și el a acceptat imediat.
– Dar aici nu ați făcut urme, spuse Camelia îngrijorată.
Și în momentul următor porni pe spate, la vale în prăpastie. Ritmul era halucinant, pentru că aluneca teribil pe zăpadă. “Nu mai am nicio scăpare! Ia te uită, cum voi muri! “, gândi Camelia. În secunda următoare se lovi de ceva. Era Roland, care venea și el pe spate, pe zăpadă cu viteză. “Trebuie să fac ceva, să mă opresc! “ gândi atunci Camelia, ca trezită dintr-un vis. Și se rostogoli lateral. Apoi simți ceva rece în tot corpul. “Am murit deja! “, își spuse Camelia.
În clipa următoare văzu că era suspendată deasupra unui perete vertical de stâncă, de câteva sute de metri. Un subbraț era agățat de un colț de stâncă iar celălalt de un sloi de gheață. Tot corpul era cufundat în zăpadă. Și o șuviță subțire de sânge, i se prelingea pe lângă tâmplă.
Mai jos, pe diagonală, tot la limita prăpastiei înclinate, zăcea Roland.
Grupul de excursioniști de sus au început să strige, impacientați:
– Coborâm rapid, după voi. Nu vă speriați! Bine că sunteți în viață!
A durat însă jumătate de oră, până ce au sosit. Coborâseră prin zăpadă, peste 70 de metri, în prăpastie.
Camelia avu destul timp să-și amintească tot ce se întâmplase în cursul zilei. Duminică dimineața, urma să meargă într-o excursie, pe munte, cu Mihaela și soțul ei, Mihai. Camelia era foarte încântată pentru că nu a mai fost într-o astfel de drumeție. Cu părinții făcea excursii numai cu autoturismul și se cazau totdeauna la hotel. N-a dormit niciodată în cort sau în camping. Și, de obicei mergeau la mare, nu la munte. În liceu, fiind la clasa de matematică-informatică și la facultate, la profil tehnic, aproape toți colegii ei erau băieți. Dintre fete doar câte una-două se mai trezeau să meargă în excursii. Colegele care nu erau brașovence, mai mari decât ea ca vârstă, care lucraseră și intraseră mai târziu la facultate. Acum o cunoștea pe Gabriela, membră într-un grup de protejare a naturii, din Universitate, format din câțiva dintre studenții de la Silvicultură. Și era o drumeție numai de o zi …
În săptămâna anterioară au mers pe niște dealuri, dincolo de Săcele, unde apăruseră niște flori rare, ocrotite de natură, pe care le-au fotografiat. Cameliei i-a plăcut foarte mult. Traseul a fost ușor de străbătut iar florile atât de frumoase! Și cum Camelia iubea toate plantele…
Acum însă membrii grupului hotărâseră un traseu mai dificil. Camelia  nu mai fusese propriu-zis într-o astfel de excursie, pe munte. Și în niciun caz cu oameni, cu vastă experiență în alpinism. Care urcaseră în Tatra și Pamir!  Așa că își luă ca data trecută niște ghetuțe elegante, sport, de stradă. Nu știa ce încălțăminte trebuie pe munte!
În  gara din Brașov s-au întâlnit cu Roland, prieten cu Liviu, cel mai în vârstă membru al grupului, arhitect. Nici el nu era echipat de munte, pentru că își propusese, să se plimbe de unul singur prin Predeal, să se liniștească  după un proaspăt divorț și înainte de plecarea sa definitivă în Germania.
– Ce faci, Roland? De când nu te-am mai văzut! Hai cu noi! Urcăm astăzi în Bucegi! îi spuse Liviu.
Roland se bucură de ocazia neașteptată. Și acceptă fără discuții.
Au coborât din tren la Bușteni și au început să urce crestele muntoase. Deși era vară, pantele erau acoperite de zăpadă. Camelia mergea pe urmele lui Liviu, pentru că i se părea mai de încredere, fiind cel mai în vârstă din grup . Avea în jur de cincizeci de ani și venise cu soția sa, profesoară de matematică.
Roland era vesel și jucăuș tot drumul. Mergea mereu în urma Cameliei și îi culegea flori de rododendron. Camelia era obișnuită să fie răsfățată totdeauna astfel,  de persoanele masculine din jurul său. În studenție, colegii săi studenți, mereu nu știau ce să facă, să-i fie mereu pe plac. La fel și unii colegi mai apropiați de vârstă, de la Universitate, unde lucra .
Mircea, asistentul universitar din grup era mai taciturn și abia scotea câteva vorbe.
Au poposit pe o pantă să ia masa. Pe versantul opus, un urs își făcuse apariția. La o distanță atât de mare nu era periculos, dar putea fi admirat în voie, fără probleme. Prânzul era ca pentru vegetarieni. Dispăruseră de pe piață carnea și preparatele din carne, brânzeturile și chiar ouăle. Așa că, profesoara de matematică prepară rapid într-un castron o salată de roșii, cu castraveți și ceapă. Mihaela venise cu un borcan de zacuscă.  Avea o rețetă numai din ardei capia și muștar, pe care o dăduse și Cameliei. Nu lipsea nici salata de vinete și fasolea bătută. Cineva care creștea porci, adusese și niște slănină. Dar aceasta a fost singura care nu s-a prea consumat. Și puțină pâine…
După masă grupul a continuat urcușul. Deși foarte cald, în jurul lor era numai zăpadă.
Mihai a venit să o ajute pe Camelia. Acum, parcă numai în el avea încredere. Era un om solid și Camelia urca prinzându-i picioarele groase, ca niște tulpini de copac. La ducere a evitat să meargă pe lângă Mihai. Gabi era cam geloasă și nu dorea să o supere. Camelia  știa că este foarte frumoasă. Se gândise ca nu cumva colegei sale, să i se pară cine știe ce. Dar acum nu-i mai păsa. Dorea numai să ajungă cu bine, acasă. Sus pe creastă, Maria, soția lui Liviu a făcut criză de nervi:
– Din cauză că am luat începători, uite ce am pățit ! Mâine am ore de dimineață la școală, de la opt și o să întârzii, dacă nu prindem primul tren din gara Bușteni! Și am și ședință de partid!
– Dar noi suntem vinovați, spuse Mihai. Acesta era traseu de coarde. Pentru noi, alpiniștii cu experiență era ușor. Nu ne-am gândit însă la ceilalți din grup. Altă dată când mai mergem, să fim mai atenți. Acum, am avut noroc că nu s-a petrecut nimic rău. Nici nu vreau să mă gândesc, ce se putea întâmpla!
– După ce a stat o jumătate de ora în zăpadă, trecând direct de la razele solare, Camelia făcu șoc hipotermic și tremură câteva minute. La fel și Roland… probabil era și șocul întâmplării. Apoi își reveniră rapid la țipetele Mariei:
– Hai să plecăm repede!
Drumul de coborâre al crestei muntoase, Camelia l-a străbătut urmărind picioarele robuste ale lui Mihai, pe care le prindea tremurând, disperată, de parcă numai așa nu mai putea să alunece, în vreo râpă misterioasă a muntelui.
– Lasă, că am eu acum grijă de tine! spuse vlăjganul de Mihai.
Camelia nu ar fi crezut niciodată că se poate întâmpla ceva rău pe munte. “Ceva atât de minunat ca muntele“, gândea ea, “nu putea fi periculos! “. Chiar și după accident, i se părea că totul a fost un vis. Doar zdreliturile de pe piele, pe care le simțea, o aduceau la realitate… noroc ca își luase tricoul pe ea, înainte de cădere. Nu se lovise la niciun organ intern. Doar lângă tâmplă, o piatra o lovise puțin și de aceea, i se prelingea pe față, un firicel de sânge…
Au ajuns în tren și Cameliei i se făcuse o foame zdravănă. Și ei, și lui Roland. Dar nu mai rămăsese decât slănina, din toată mâncarea ce au avut-o. De obicei, Camelia nu mânca așa ceva, dar acum i s-a părut atât de bună! Au terminat și toată pâinea rămasă…
În gară, la Brașov, o aștepta mama și sora sa.
– N-ai pățit nimic Camelia, că aveam  o presimțire sumbră de dimineață? o întrebă mama.
– Nu, nu, spuse fata, grăbită. A fost totul bine.
Dorea să mai meargă în excursii… și de aceea, evită să spună adevărul.
Când ajunseră lângă Spitalul județean, Camelia îi spuse încetișor mamei:
– Știi mamă, am căzut puțin pe munte și trebuie să mă vadă un doctor! La urgențe, tânărul doctor zâmbi când o văzu pe Camelia, și-i spuse :
– Dar ce faceți domnișoară? Iar v-ați accidentat? Trebuia să mergeți cu mine! Eu v-aș fi protejat! Nu s-ar fi întâmplat nimic rău! Dacă nu ați acceptat invitația mea la spectacol, uite ce ați pățit!
Cu o seară înainte, Camelia a spălat o sticlă de lapte și apa a venit cu atâta presiune, încât a spart și sticla groasă și chiuveta. Câteva cioburi i-au intrat însă fetei în picior și mama îi spuse să meargă la “Serviciul de Urgențe“, să facă un antitetanos. De serviciu, era același doctor.
Trei zile la rând, Camelia a pățit câte ceva. Cu o seară înainte era în autoturism cu prietenul ei și în curba spre Răcădău, de la “Spitalul Județean“, un jeep a fost cât pe-aci să-i spulbere.
– Am fost pe munte și am căzut, răspunse Camelia stingherită, doctorului.
Trebuia să i se dezinfecteze rănile, căci pietricele intraseră și pe spate și pe brațe. Noroc că nu era ceva mai grav …
– Ți-am spus eu să nu mergi pe munte, că este periculos, îi spuse mama.
Zilele următoare, Camelia află de la Gabriela, că Roland a povestit că a alunecat după ea, să o salveze. El era alpinist de performanță. Exista însă și posibilitatea să cadă, pentru că și el era cu pantofii de stradă și aceștia alunecau pe zăpadă. Totuși, după cum a reacționat părea și el o victimă. Dar dacă nu s-ar fi întâlnit cu el în gară, dacă Liviu nu l-ar fi chemat și pe el pe munte și dacă acesta nu ar fi venit, Camelia n-ar fi încercat – atunci când a căzut în prăpastie – să se oprească și cine știe ce s-ar fi întâmplat? Râpa pe care alunecaseră avea și un nume predestinat, “Râpa crucii“, pentru că mulți își găsiseră sfârșitul în ea, fiind un perete drept de stâncă, care începea exact unde se opriseră.