Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

POEME

Sub o cupolă depărtată de vis

Oamenii trec, se ascund printre cuvinte
păşesc odată cu timpul lor
călători nepăsători.

Pe drum se lovesc de întâmplări
cu bucurii ori tristeți
pe care le ating cu sufletul
şi le lasă libere.

Orizontul apare de fiecare dată
sub o cupolă depărtată de vis,
cerul se deschide mărinimos,
privesc şi se roagă,
să se mântuie
odată cu pământul.

Am rămas cu gândul acolo

S-au săturat de singurătate pietrele lunii
fiecare stea pare imună
te privesc dimineaţa cu ochii de rouă.

Am trecut prin noapte ca prin sticlă
afumată pentru eclipsă,
am dorit să plec din oglinzi,
dar tu te-ai opus.

Am rămas cu gândul acolo
unde trenurile trec în mare viteză
şi nu vezi nicio gară.
Am vrut să uit ce încet se duce timpul
odată cu tine pe la noi.

De când trăiesc fără aspiraţii,
închis în cercul veşniciei închipuite
zilele se pierd într-un gol de serviciu
pentru care nu se bate nimeni,
aşteaptă clipa spartă de întâmplare.

Visul tău nu vrea nicio întâmplare.

Unde-s pădurile de altădată

Am un drum care trece prin cuvinte,
se hrănește cu vorbe aruncate de trecători,
de multe ori se pierde-n uitare
apoi iese la suprafață cu pietre colțuroase.

N-are nici măcar pomi pe margini,
să-și lase umbra pradă odihnei
îmi trag sufletul ca un cal bătrân
nevoit să ducă soarele în șa.

Doamne îmi zic, unde-s pădurile de altădată
în care mi-am lăsat copilăria
și am plecat la oraș?
Toți ridică din umeri și sorb din cafea
trăindu-și clipa vulgar.

Nici eu nu mai sunt, nici drumul,
doar timpul și locul schimbate.

În sângele înmiresmat

M-am împământenit sub moștenirile timpului,
încerc să-mi echilibrez pofta de căutare
ce nu mă lasă să odihnesc.
Tu îmi aduci la masă necuvintele,
să mă irosesc în iubire ca pietrele-n ape
când vin furtunile turbate.

Poate-i ceva ascuns
în sângele înmiresmat
pe care cerul nu-l înțelege.

Întorc drumurile spre alt orizont
pe unde am intrat liber în lume,
păsările se miră și cântă-n același ritm
dinainte de a mă fi născut.

Nimeni nu mă oprește să cultiv
semințele care m-au adus pe lume.

Suntem învingători de ocazie

Nu pot să cred că m-am născut atât de frumos
într-o dimineața anostă din decembrie
ce-mi înghițise solstițiul de iarnă.

Așa am auzit povestind femeile la gura sobei
cu flăcări pe fețele smochinite de iubiri
ori de trădări vechi. Spun toate astea
cum aș alunga vântul din grădini. Știu
în ce parte se îndoaie o femeie fără să-l
prigonească pe bărbat.

Ne-nchidem în tăceri să nu scoată fum
și apoi ne dăm peste cap de așteptare,
suntem învingători de ocazie,
pe cele mai multe le pierdem.

Sufletul ni se spală de amintiri,
dar nu rămâne niciodată imaculat.

N-am niciun orizont numai al meu

Acolo întotdeauna se împart apele vieții,
a mea face meandre și nu-i bună de băut,
a ta sare peste stânci și-și face loc printre noi
celelalte se duc și se pierd în pustiu.

De multe ori nu-s în apele mele
le sec pe ale tale și le mut cursul
trăiesc într-o permanentă sete de izvoare.

Tara în care mă desfășor are tot felul de stavile
care te așteaptă după fiecare colț,
tot ce se întâmplă e ca într-o moară
de măcinat gânduri.

Trec pe sub poduri, trăiesc sub ele,
n-am niciun orizont numai al meu,
de la lume niciun sprijin
de la mine speranța mereu mutilată
de la tine o dragoste păcătoasă.

Doar cu alte trăiri

Tu mesteci cuvinte,
le storci până iese esența
apoi îți desenezi sufletul
cu dezamăgirea strânsă-n inima rănită.

Nu știu cum să te vindec repede,
ești îndărătnică și nu vrei nimic
a rămas stăpână pe tine revolta,
pofta nebună de a te răzbuna
pe propria făptură.

Golul din interior se umple
doar cu alte trăiri
în care să se verse însuflețirea caldă
a unui crâmpei de lumină.

Acasă nu era nimeni

Când moartea a venit să-i împrumute coasa
totul era cosit, chiar și otava,
fânul era strâns în baloți rotunzi,
acasă nu era nimeni,
oamenii erau la ziua recoltei.

A plecat repede, o lătrau câinii
care o simțeau plină de răutate,
bătrânii oricum nu-i vedeau trupul
și așteptau în suferință
cu ochii deschiși în gând, sfârșitul.

Timpul era deluros ca un val legat de altul
în marea liniștii singurătate
unde se îneacă negrele corăbii
cu catargul vieții rupt.

Femeie a ploii şi ninsorii

Femeie a ploii și ninsorii,
Nu știu de ce te-ntorci din drum
Toamna când pleacă-n sud cocorii
Și serile au miros de scrum.

În crame dau vinurile-n fiert,
Vânturile scârțâie-n uluci,
Îmi ceri pe semne să te iert
Că n-ai plecat de flori de nuci.

Cu sfânta încredere-n cuvânt
Accept ca eu să-ți fiu ursitul,
Fă pasul mare pe pământ
Când ai în brazdă nesfârșitul.

Așteaptă iar ninsori și ploi
Cu nori negri, ori albi ca varul,
Să treacă peste sat, la Dăbeloi
Unde am cernut demult amarul.

                              Sibiu,  23.08.2017.