Cristina Maxim BÎGU.
.
.
.
adorm sub geana ta, natură
adorm sub geana ta, natură
adorm și mă visez la mal,
la malul unei nopți cu lună
când sorb din pumnul ei real-
iubirea.
mă-ntind pe patul luminiței
ce a țâșnit printre zăvoarele nocturne.
respir să îmi refac obrazul
străpuns de briciul vorbei și-al minciunii.
nu e de-ajuns când îmi vorbești de lună,
nu e de-ajuns când îmi vorbești de mare,
mai vreau să te aud, natură, vorbind minciună
să mai surâd de vorbe dulci de care
timpanul mi-e străin.
mai vreau în leagănul din lună
să mai adorm, să pot visa
că mă opresc la malul mării-
la închipuita marea mea
cu stele vorbitoare.
la masa mea secundele-au rămas
ca să-mi vorbească ce e iubirea,
s-au strâns refrenele într-un popas
dintr-un poem ademenit cu firea
visătoare.
Similare