Poem de Marin IFRIM

E cer destul pentru tot pământul

Din seninul crucii, intru în cimitir, îmi caut partea de suflet dată obol cozonacului
Din pământ. Groparii îmi spun să nu aprind lumânări, pentru că ia foc iarba.
Cred că și iarna cimitirul se poate aprinde de la un suflet de lumânare care se pune
Cu vântul și frigul. Îmi caut moșia din cimitir. Un  mormânt cât o celulă pentru
Cei care nu știu ce e statul în viață și statul la pământ. Nu mai plâng de când eram
Copil. Doar promit un viitor, în fața unei cruci, ceva ca un jurământ mult mai demn
Decât angajamentele unui mercenar. Dintre cruci, cerul se vede ca și cum el te privește
Pe tine, în creștet, în locul acela cu vârtej, când vii aici, în lumea reală a unei
Realități dublate. Am văzut oameni dormind în cimitir, fericiți precum pisoii care
Tocmai au fericit scărpinatul. Oameni dormind ca în sălile de aștepare din gări
Scurte, numai gata să plece și ele odată cu trenul, cu călătorul, cu tot, cu peron.
Din cer, cimitirul se vede ca-n oglindă. Pe dos. Toată lumea e vie, toți morții sunt
Frecventabili, au dreptate, au locul lor de veci, au și camere de luat vederi la
Intrarea plantației de suflete verzi. Când vine unul, pleacă altul. E cer destul pentru
Tot pământul. Îngeri nu prea avem. Cei care sunt, se ascund în lumânări. Ard o
Vreme și se duc din nou în mărul care face umbră Bibliei. Am impresia că sunt viu
Și pun în brațele iubitei mele sufletul. Ca pe tavă. Și mor de dorul ei cu ea lângă
Mine. Uneori lumea înseamnă doar o pereche de păsări, de animale, de oameni.